Teatrul ca terapie și șoc - Chimia unei gume de mestecat aruncate pe stradă

După Galactoria, festivalul absolvenților de la Facultatea de Teatru și Film, pentru tinerii artiști începe drumul spinos al afirmării pe o scenă. Mai întâi e vorba despre găsirea unui spațiu adecvat desfășurării activității teatrale, în cazul că n-au fost racolați de marile teatre profesioniste. Și acest spațiu este situat, de cele mai multe ori, în cadrul unor locuri neconvenționale folosite de trupe independente. Așa e la început de drum. Mai mulți tineri artiști întreprinzători au găsit o rezolvare de moment (sau poate de lungă durată) folosind sala vechiului cinematograf "23 August" de pe strada Horea nr. 4 (din Cluj), reamenajată, utilată cu cele necesare desfășurării unor activități cultural-artistice precum spectacole de teatru, vernisaje, proiecții de filme, concerte. Pentru că face parte din clădirea Urania, cu localul aferent de pe colț, sala a primit în urmă cu câțiva ani denumirea Urania Palace, dar spațiul nu e prea bine cunoscut. De aceea cred că precizările sunt binevenite. Din păcate, clujenii nu sunt prea bine informați în această privință și un lăcaș de cultură înfiripat timid în ultimii ani trebuie să fie cunoscut de cât mai multă lume. Cum să ai audiență, dacă locul e atât de puțin cunoscut și frecventat? Chit că el e în buricul târgului.

Printre alte evenimente culturale care au loc aici, la Urania Palace - iată! - și un one-man show susținut de Ioan Crișan pe textul scris de Codruța Cadar intitulat Chimia unei gume de mestecat aruncate pe stradă. Un monolog tensionat, condus cu sensibilitate și inteligență de tânărul actor sub îndrumarea regizorului Sergiu Cornelius și ajutat prin efecte sonore de Duncan McKee. Textul e proaspăt câștigător al Concursului de Dramaturgie - Monodrama "Valeriu Nicolau" desfășurat la Bacău în 2023. Câte pete de gumă de mestecat pe asfaltul prezentului, atâtea suferințe, depresii călcate în picioare de mersul galopant al vieții. "Câtă luciditate, atâta dramă" spunea Camil Petrescu, cel avid de cunoașterea adevărurilor esențiale. Și eroul textului, Dragoș, sondează dureros în traumele trăite în copilărie spre a încerca să-și echilibreze psihicul torturat de obsesii, puternic afectat de pierderea mamei, bolnavă, suicidară și răceala unui tată alcoolic. Mărturisirile eroului cunosc mai multe trepte de coborâre în depresie, extrapolate scenic sub forma unor răfuieli simbolice cu un uriaș "ursuleț de pluș", metaforă a purității copilăriei rănite. Apelul la droguri rămâne singura soluție de "a-ți adormi suferința" pare-se. Permanenta raportare la părinți, la relațiile cu ei, încarcă tensiunea monologului cu un dramatism ieșit din sferele obișnuitului.

După felul cum și-a conceput Ioan Crișan personajul, Dragoș (apelativul folosit de prieteni nu e nimerit să-l reproducem aici) nu are nimic din teatralitatea scorțoasă a unui erou dintr-o piesă clasică oarecare. Statutul adolescentului depresiv nici nu este bine conturat. Așa s-a vrut și asta i-a reușit de minune. Ioan Crișan nu are "voce de scenă", ci una murmurată, a unui ins oarecare de pe stradă, constrâns, îndemnat să se exprime pe sine și problemele lui. El nu este de la început Dragoș, ci un ins subțirel cu părul vâlvoi care intră de pe stradă în sală trăgând o sacoșă după el, încearcă să interacționeze cu publicul, nu prea are chef să stea în lumina reflectoarelor, se învârte în jurul canapelei cu uriașul urs rozaliu, cam nătâng, (ce, numai pantera are voie să fie roz?), un ursache molatic, melancolic, docil, cu un singur ochi, apoi, plictisit, tânărul oarecare iese în stradă. Un personaj beckettian în stare pură. Străin într-un mediu ostil sau numai nepăsător, glacial. Vocabulele tunătoare, amplificate și schimonosite ilar ale lui "Father" sunt castratoare și ridicole. Șabloane iritante pentru sensibilitatea fiului care-și deplânge mama și-și acuză cu fermitate tatăl. Imposibilitatea ieșirii din traumă se revarsă asupra molaticului urs rozaliu, singurul care se pare că-l înțelege tacit.

Ieșirile din rol ale actorului se succed de-a lungul spectacolului într-un mod firesc, subînțeles. Vocabularul licențios nu lipsește (semn al rupturii de orice convenții etico-sociale), mai ales din evocarea prietenului său Sergiu care moare dintr-o doză prea mare de administrare a drogului favorit. O coborâre în lumea sumbră a drogurilor și a drogaților, ca în monologul Van Dan - 10 ani de sânge murdar susținut de Vali V. Popescu la Teatrul Național Aureliu Manea din Turda, dar fără didactica moralizatoare a acestuia. Impactul de mare duritate al monologului lui Ioan Crișan din Chimia unei gume de mestecat aruncate pe stradă se menține la cote de mare consum nervos. Este un mesaj care bulversează realmente spectatorul lăsând drum liber emotivității și expresivității sensibilității rănite a eroului. De fapt este vorba despre un soi aparte de terapie colectivă la care spectatorii participă în dublă ipostază: psihoterapeuți implicați în rezolvarea unui caz clinic și pacienți ocazionali, cu răni ascunse, nedivulgate, adâncite sau numai tangente cu problemele lui Dragoș de pe scenă, dar conștientizate în forul interior al fiecăruia în urma mesajului transmis atât de sincer și tulburător de Ioan Crișan. Libertățile luate de regie și de autoarea textului fac posibile dese reluări de secvențe ca la un fel de repetiție cu public, ceea ce dă senzația că vezi cu ochii tăi cum "Teatrul", această histrionică mașinărie, pătrunde în sală, înaintează în viața ta fără ostentație, chiar fără rușine, ci se derulează cu atâta firesc încât ai impresia că rupi o filă din cartea vieții.