În timp ce gradele urcau amenințător spre 40oC pe străzi & terase și Carlos Alcaraz construia splendida victorie în dauna lui Djokovici în finala masculină a Wimbledon-ului, Mihaela Velicu (Teatrul de Stat Constanța) & George Albert Costea (TN Marin Sorescu Craiova) & Vlad Udrescu (același Național craiovean, proaspăt nominalizat la UNITER 2023 pentru rol secundar - Creon în Oedip Rege al lui Declan Donnellan) produceau una dintre cele mai remarcabile & solide & uau prestații / performance-uri de văzut pe scene românești ale momentului. Fără cuvinte, (aproape) fără muzică sau vreun univers sonor. Exclusiv pe bază de gest, mișcare, contorsionare, dans, râs, grimasă, zâmbet.
Putea fi o seară ca oricare alta, între 3 prieteni din care probabil ca ea (Mihaela) și el (George) au ceva pasiuni / sentimente / atracții pentru el (Vlad). El (Vlad) e gazda, probabil răcită, la care ea (Mihaela) și el (George) vin separat cu câte o pungă identică de cumpărături de la Mega: un carton de 6 ouă, o cutie de lapte, un pliculeț de praf de copt, altul de cacao, o sticlă de Borsec la jumate. Cu făina gazdei, clătitele sunt ca și antamate. Chiar și în varianta cu spumă / frișcă. Putea fi o seară ca oricare alta, cum se va vedea, în minutul de final, pe ecrane. N-a fost.
Pentru că Leta, Bogdan și Florin s-au hotărat pe dea pe mâna, piciorul, torsul, capul celor 3 actori / dansatori / perfomeri o versiune expandată / explodată a unei banale întâlniri amicale. Ce-ar fi dacă fiecare gest ar fi un scandal? Fiecare mișcare o amenințare? Fiecare privire o promisiune de catastrofă? Ce-ar fi dacă gesturile ne-ar trăda, uneori, gândurile și sentimentele pe care, adesea, cuvintele le îmblânzesc până la sufocare?
Mihaela, George și Vlad sunt impresionanți pe bază de capacitate de efort & expresivitate corporală & facială, eleganță & precizie a mișcărilor, comunicare & coordonare. Când mai vorbește cineva despre pregătirea fizică și joacă de-a / cu trupul a actorilor români, eu zic să declare, mai întâi, dacă a văzut sau nu Dual-ul. Leta, Bogdan și Florin construiesc un ansamblu de o fluență remarcabilă, spunând o poveste, stârnind hohote și zgândărind emoții ca urmare a unui proces de creație care trebuie să le fi solicitat din plin imaginația, răbdarea, capacitatea de a găsi soluții exclusiv vizuale pentru probleme pe care teatrul & dansul le rezolvă, cel mai adesea, pe bază de cuvânt, sunet, muzici.
Dual, un performance despre prietenie ne ține acolo, în bucătăria Seinfeld-Tarantino-iană în care se fac reverențe către sculptorul austriac contemporan Erwin Wurm), vreo 75 de minute, fără vreo urmă de coloană de sonoră (cu o excepție de tip evergreen pe care e păcat să v-o dezvălui aici). Și asta e o performanță cu totul remarcabilă! După cum la fel de remarcabil e curajul de a reduce pe scenă gagul de tip Stan & Bran, laolaltă cu ritmurile epocilor când aveam vreme să construim & deconstruim o poantă, să dezmembrăm & reasamblăm o mișcare, să citim dincolo de buze o grimasă, un gest, un om.
Unde mai pui că acolo, pe scena de la Teatrelli, satârul e satâr, feliuța de lămâie poate deveni o armă de distrugere în / lângă masă în proximitatea unei căni pline de apă fierbinte, pregătitul aluatului de clătite sună & arată, uneori, mai porn decât un XXX movie, mersul pe tocuri se poate învăța pe bază de căni așezate invers (undeva, cineva, pregătește o teză despre motivul cănii în creația Letei), aspiratorul aspiră mult mai multe decât ați putea crede, mixerul amestecă ingredientele și cutremură cărnurile, curățenia podelei se poate face în atâtea feluri, viața într-un hanorac galben merge trăită și la dublu, etc., etc., etc.
La final, acoperiți de uleiuri, făine și alte alea, cei trei salută extenuați publicul și caută odihna & dușurile cabinelor. Bucuroși de așa revelație, spectatorii redescoperă arșița nopții și speră să revadă cât mai multe astfel mostre de reinvetare a actoriei & spectacolului.
(foto: Isidor Popescu, Bogdan Botofei & Adi Bulboacă)