Subiectul filmului e destul de simplu: biografia lui J. Robert Oppenheimer, părintele bombei atomice; dar pe cât de "simplu" ar părea, pe atât de multă greutate i s-a oferit din toate părțile și punctele de vedere.
Într-un fel, pare că întreaga carieră a lui Nolan s-a construit tocmai pentru ca acum să poată scoate capodopera asta, pe care să o mânuiască priceput pe toate palierele pe care un regizor trebuie să lucreze: de la Dunkirk în care dialogul este minim, dar vizual te copleșește și te aruncă în războiul pe care îl desfășoară în fața ochilor tăi, la Inception, unde povestea se derulează pe mai multe paliere și într-o cronologie amețitoare, cu care aproape că ți-e greu să ții pasul, sau Interstellar care, cel puțin la prima vedere, are același sâmbure de poveste: sacrificiile unui om pentru a salva omenirea.
Desigur, am putea argumenta că filmul glorifică un om care a oferit o armă de distrugere în masă - romanticizing the villain. Doar că, de fapt, filmul face exact opusul.
Păstrând acuratețea istorică și reușind să te introducă în universul anilor '40, în miezul celui de-al doilea război mondial, propune două planuri prin care ai libertatea să devii, la rândul tău, "judecător". Vizual, aceste două planuri sunt foarte clar delimitate: cel color, subiectiv și prezentat din prisma lui Oppenheimer - aș spune, chiar din mintea și prin ochii lui; și cel alb-negru, obiectiv, care tratează întâmplările dintr-o perspectivă aproape documentară.
Distribuția e tip pedigree; și e una din situațiile norocoase în care această opțiune îmbogățește și înnobilează producția, nu e acolo doar ca să umple niște goluri ce nu au putut fi rezolvate altfel.
Cillian Murphy e, cum am mai spus, desăvârșit. Oferă greutate și umanitate personajului său; îți arată - prin scenele de close-up pe ochii de un albastru infinit - exact ceea ce simte și trăiește în cele mai ascunse cotloane ale ființei sale. Limbajul corporal servește necontenit acțiunii și nu se pierde nici măcar pentru o fracțiune de secundă în civilie sau derizoriu.
Emily Blunt și Florence Pugh ar putea fi concurente serioase pentru Best supporting actress, întrucât portretizează cele două femei importante din viața personajului principal, pe cât de diferite, pe atât de similare, care acționează - fiecare în momentul ei - ca un catalizator pentru evenimentele imediat următoare. Dacă Florence Pugh apare și dispare destul de devreme, având totuși un rol determinant în parcursul fizicianului, mai degrabă pe partea carnală decât pe cea rațională, Emily Blunt servește un monolog într-una dintre ultimele scene ale filmului care te face să te gândești "da, cu așa o femeie lângă mine și eu m-aș apuca să salvez lumea" - e vulcanică, ușor psihotică, hotărîtă și viscerală în acțiuni, gânduri și cuvinte; practic, tot ceea ce Oppenheimer încercă să conțină în propria ființă, ea lasă la suprafață și lansează cu o forță seducătoare.
Robert Downey Jr. în rolul lui Lewis Strauss este mai mult decât un antagonist. E, dacă vreți, reprezentantul tuturor "șefilor" acestei lumi, însetați de putere și înavuțire, dar care omit să se raporteze la repercusiunile și prețul pe care, de cele mai multe ori, alții îl plătesc pentru acest succes al lor. Mefistofelic și calculat, tăios, dar plin de bunăvoință, migrează cu o ușurință impresionantă între stările și comportamentele necesare pentru ca personajul său să se apropie de scopul său final.
Matt Damon, Jack Quaid, Cassey Affleck, Tom Conti, Josh Peck conturează la rândul lor personaje duale, fiecare mânat de câte un alt-mic-scop-ascuns pe lângă cel care e trâmbițat pentru tot poporul. E ca și cum, întreaga lume (desigur, cea implicată în proiectul Manhattan) complotează pentru a scoate țap ispășitor tocmai omul fără de care nu ar fi reușit.
Rami Malek surprinde în final, după ce pe parcursul celor 3 ore nu are prea multe apariții și nu îți rămâne în minte cu ceva ieșit din comun, dar într-un moment cheie al acțiunii vine și schimbă la 180 de grade firul poveștii. Pare că rolul din Mr. Robot, de acum aproape un deceniu, i-a servit ca inspirație și "piatră de temelie" pentru caracterul personajului său de acum.
Un alt lucru inedit și, cred, de apreciat, este absența totală a orice înseamnă CGI. Pasiunea lui Nolan pentru efecte "adevărate", se vede și e foarte binevenită. Veridicul trece de ecran, coloana sonoră adaugă un plus de valoare fiecărei scene - e aproape ca o bombă cu ceas gata să explodeze oricând și niciodată în același timp, iar decorurile și locațiile sunt atât de bine alese, schimbate și orchestrate încât te întrebi dacă nu cumva chiar ai călătorit în timp - Tenet, much? - și ai ajuns în mijlocul WW2.
Iar dacă e absolut necesar să discutăm despre dimensiunea morală a poveștii, cred că argumentele sunt destul de la îndemână, pe unele oferindu-le chiar filmul, în timp ce altele sunt lăsate la latitudinea privitorului. Așa că aș propune, în locul unor argumente superficiale și ușor melodramatice de tipul "nu mai glorificați monștrii" - da, am auzit-o des și da, m-a enervat rău - câteva întrebări o idee mai profunde.
Cine orchestrează cu adevărat progresul? Oamenii care contribuie real la înfăptuirea lui, sau cei care îl comandă pentru propriul interes, fără a dezvălui nimănui, poate, adevăratele intenții?
A-ți da seama pe parcursul unui lucru de gravitatea și impactul lui, te face mai puțin vinovat sau mai mult uman?
Cât de departe se poate și, mai ales, e în regulă să se meargă pentru supremația unui stat/om/idei?
Care este prețul evoluției?
Cred că, mai ales în contextul evenimentelor curente din lume, Oppenheimer este un film necesar, bine realizat, care pune într-adevăr în perspectivă niște lucruri și premise ce s-ar putea (re)adeveri mai degrabă mai devreme decât mai târziu.
Iar dacă preferați o concluzie ceva mai emoțională - pentru că are sevă și pentru așa ceva: lumea atârnă, literalmente, de un fitil căruia oricând un "nebun" îi poate da foc. Poate ar fi foarte sănătos și binevenit să ne concentrăm pe lucrurile care contează cu adevărat. Iar acele lucruri nu au văzut interiorul unui birou prezidențial sau al unei săli de ședințe.