Am mai văzut la cinema în perioada asta un film care m-a enervat - Cine ştie?/ Va savoir de Jacques Rivette, care mi s-a părut de-a dreptul toxic. De ce oare filmele proaste sînt şi incredibil de lungi?! Acesta a ţinut două ore şi jumătate (la Domino e vorba de două ore şi un sfert) şi am stat pînă la sfîrşit pentru că eram curioasă să văd ce trăsnăi mai apar. Orice se putea întîmpla în această chestie cu pretenţii de film inteligent - referinţe la Pirandello, mă-nţelegi, relaţia teatru-viaţă, teatrul din viaţă, viaţa ca teatru, comedie umană, comedie de caractere, love-story rafinat, tralala, hi-hi-hi, of-of-of. Dumnezeule, ce-am mai căscat şi oftat.
Uite, la Domino n-am făcut aşa, deşi nu mă distram, însă chestiile astea care se vor intelectuale cu I mare, superdeştepte, rafinate, dar care de fapt îţi scîrţîie de la bun început între dinţi nu-mi plac absolut deloc. Mă apucă urticaria. Adică aş suporta un film de acţiune fără probleme, un cichicen (Jackie Chan), un Lamas, un Tony Scott. Aş gusta un pic de snobeală, dar şi aia trebuie să aibă un pic de ştaif, dacă nu puţin umor sau autoironie. (Mă refer la cazurile de nepotrivire dintre formă şi fond.) Dar nu cred că mai pot duce filme cu personaje (ca să vezi, şase la număr) în căutarea a ceva (nu un autor, nu îţi dai seama oricum că ar căuta ceva), personaje care vorbesc teatral, dar nu tocmai teatral, făcînd semn din sprînceană spre un plan secund - cum să spun, numai nu dau din mînuţe spunînd: "Priveşte-mă, sînt un personaj deştept, semnific mai mult decît crezi..." -, în vreme ce totul, inclusiv tapetul de pe pereţi şi covoarele şi lumina (şi aparatul de proiecţie, care e vechi, că se aude înfundat), totul evocă o mediocritate fără început şi fără sfîrşit. O mediocritate tristă ca ploaia din unele zile.
Viaţa merge înainte.