Artă, piesa Yasminei Reza, este o oglindă a noțiunii de prietenie, o lecție, o probă, un joc. Oricât de mult ne-ar plăcea subtema despre modernitatea și minciuna artei contemporane, piesa îmi pare a fi mai ales o poveste cu și despre prieteni. Un subiect aparent banal devine un izvor de întrebări, răspunsuri, dileme. Marc este invitat de prietenul său Serge să vină să îi admire noua achiziție, costisitorul tablou al lui Andrios, o pânză pictată în alb, cu margini albe, totul alb. Total bulversat de această alegere, Marc își exprimă categoric opinia, fără să-și facă griji în privința părerii lui Serge, apoi se duce să-l găsească pe Yvan, prietenul lor comun, să-i spună de neînțelegerea lui în legătură cu acest gest. Yvan este preocupat de viitoarea lui căsătorie și nu prea se gândește la acest tablou, mai mult, nu vrea să-și supere cei doi prieteni, optând pentru o poziție neutră. Serge și Marc încep să se certe și îl trag pe Yvan în confruntarea lor.
Marc utilizează termenul "deconstrucție" ca termen teoretic posmodernist. De fapt, relațiile dintre personaje sunt deconstruite, reevaluate, regândite. Comunicarea însăși devine o artă greu de stăpânit, prietenia în sine își găsește greu tonurile și culorile. Artă pentru artă sau prietenie de dragul prieteniei? Ce înțelegem dintr-o operă de artă, dar mai ales ce înțelegem din adevăratul eu al celor de lângă noi? Oare ne interesează cei de lângă noi sau îi percepem ca pe o cârjă a orgoliului și a fricii de singurătate?
"Artă este una dintre acele piese clasice moderne pe care pur și simplu trebuie să le vezi cel puțin o dată în viață. Este o observație atât de perspicace asupra relațiilor masculine din perspectiva unei femei și încă la fel de relevantă ca niciodată", spune regizorul Malcolm Galea. O piesă despre bărbați scrisă de o femeie devine și mai ofertantă când și regizorul este femeie. Regizoarea Teodora Câmpineanu deslușește nu doar tainele textului, ci și pe cele ale personajelor bărbați la vârsta tinereții mature și chiar pe acelea ale actorilor pe care îi îmbracă în haine albe, negre, gri, lăsându-i într-un spațiu de joc gol, impersonal, cu deplină libertate de mișcare, permițându-și printre monologuri și confruntări în pereche sau terțet și mici scene cu spatele la public, fără a reduce rolul activ al spectatorului captivat de ritmul și derularea filmică a poveștii.
Trei bărbați în pragul unor crize de nervi se preumblă printre lumini și umbre, printre adevăruri și aparențe. Cine sunt cei trei, dincolo de aparențe? Psihologia prezintă cinci modele de comunicare în familie și societate, toate având legătură cu stima de sine. Dacă o persoană are o stimă de sine crescută, va folosi comunicarea echilibrată. Dacă nu, apar tipologiile: împăciuitorul, acuzatorul, raționalul, confuzul și echilibratul.
Acuzatorul este cel ce vânează greșeli, are morgă superioară și atitudine de șef, dă verdicte, nu este dispus la negocieri. Sentimentul care se ascunde în spatele atitudinii acuzatoare este cel de frică. Cei care apelează la acest mod de comunicare vor să pară puternici, nedorind să se simtă teama de abandon și nevoia de celălalt. L-ați recunoscut cumva pe Marc? Răzvan Ilie ni-l înfățișează pe Marc ca pe un ghem de nevroze, frustrări, impulsuri înăbușite, astfel că frecvența cu care înghite medicamentele nu ne miră. Râde superior, privește mereu de sus, evită uneori contactul vizual, are mișcări bruște, nevrotice. Când situația îi scapă personajului de sub control, intervine controlul jocului din partea unui actor cu mijloace de expresie potrivite în a reda înfumurarea, lipsa de tact, gelozia, spaima coborârii de pe un piedestal al relațiilor de prietenie.
Raționalul (evaluatorul) este foarte corect, nu vrea să exprime multe sentimente, are argumente, se inspiră din lucrări de specialitate, pare detașat, calm, relaxat. Simțiți o asemănare cu Serge? "Huntingdon mi-ar lua-o din mâini pentru două sute douăzeci" este primul argument în cumpărarea pânzei emis de Serge. Antrios, este "cunoscut", și este "de menționat" că este un Antrios din anii șaptezeci, "semnificativ", un alt argument. Axel Moustache abordează personajul într-o atitudine zen, trădată de un zâmbet sfios indice relevant al nevoii de validare din partea prietenilor săi. Fără să ridice cota decibelilor, mai mereu în ofensivă, actorul creează o prezență caldă, blândă în contrast cu agresivitatea lui Marc. Atenție către ceilalți, luciditate, echilibru sunt aspecte ale interiorului personajului, dar și ale jocului.
Împăciuitorul nu exprimă niciodată dezacordul și încearcă întotdeauna să placă celorlalți, fiind mereu responsabil pentru tot ce merge prost. Mai mult atitudinea este aceea a unei victime. Iar răspunsul împăciuitor evoca de cele mai multe ori vinovăție. Yvan, unde ești? Pe aceste coordonate își construiește personajul Ionuț Iftimiciuc, asumându-și rolul cel mai dificil, cel mai suculent, într-un recital convingător și echilibrat, dozând inteligent comicul, reușind un aliaj fermecător de patetism, sinceritate, tristețe. Cunoscutele momente cum ar fi epopeea pozei de nuntă, relatarea de la psihanalist sunt performanțe actoricești spre care converg gestul, tonul, privirea. Yvan își iubește prietenii, are nevoie de ei, prietenia merită orice sacrificiu, orice renunțare. Chipul lui este luminos, naiv, sincer. Îl iubești necondiționat și îți dorești un prieten ca el.
De ce lipsește echilibratul? Unde este personajul cu un tipar de comunicare ce construiește poduri între relații și sparge ghețurile blocajelor verbale? De ce lipsește cel ce crede într-o relație simplă, corectă, deschisă între cuvinte și sentimente? Să fie oare dramaturgul? Sau regizorul? Sau tu, spectatorul?
Chimia dintre cei trei actori funcționează, se simte dorința de a demonstra că un spectacol construit pe un text bun, cu o interpretare inspirată nu va fi niciodată comparat cu montările anterioare, având dreptul la propria viață. Cu viață nouă, un public nou, noi căutări și noi înțelesuri Arta Teodorei Câmpineanu va face săli pline, va educa publicul tânăr în spiritul comediei inteligente, fără stridențe, cu mesaj și rost.
Aristotel scria: "În sărăcie sau în alte rele, singurul refugiu pentru un om rămâne prietenul" slăvind prietenia caracterului numită și "virtuoasă". Ea presupune încredere reciproc și mai mult timp pentru a fi construită, ea nu este pentru oricine, implicând anumite calități morale, datorită cărora astfel de relații sunt posibile. Deconstrucția prieteniei din Artă pare a fi imposibilă. Tabloul alb rămâne undeva în spatele scenei, existenței, prieteniei. Prietenia devine pentru noi toți cea mai adevărată formă de artă. Ea are chip, minte, suflet și știe să ierte.
(Foto de Adrian Luican și Mihai Bădoi)
Artă
de Yazmina Reza
Regie, scenografie, ilustrație muzicală:Teodora Câmpineanu
Cu: Axel Moustache, Răzvan Ilie, Ionuț Iftimiciuc