Asta i se întâmplă și Rachelei Friedman, o femeie domoală, tandră, generoasă, încrezătoare în partea frumoasă a vieții... dar singură. Că iubitul Ali are un copil? Tant de mieux! Vocația și chiar obsesia ei maternă nu pare a ține cont de discutabilul glas al sângelui. Grija, afecțiunea, prietenia adevărată cu micuța Leila nu țin cont de nimic. Sigur că și-ar dori, și ea, unul al ei, dar dacă nu se poate... resemnarea presupune înțelepciune: "Dă-mi, Doamne, puterea să mă lupt cu ceea ce se poate schimba! Dă-mi curajul să mă împac cu ceea ce nu poate fi schimbat! Și... mai dă-mi înțelepciunea să le deosebesc!". Avertizarea pe tema perioadei de fecunditate, venită din partea bătrânului medic, este anvelopată într-una din cele mai frumoase secvențe ale poveștii: "Înseamnă că nu mai am mult timp!" constată ea, ajunsă la vârsta ce începe să devină critică. Replica doctorului o găsesc colosală: "Eu îmi spun asta în fiecare zi". Iubirea - nu doar în sens eroto-matrimonial, căci se manifestă în egală măsură pentru elevul cu probleme, adolescentul rebel, gata să fie rejectat de sistemul școlar - îi luminează parcursul cotidian acestei femei bune, atrăgătoare, blânde, înțelepte. Micile crize de adaptare, sau numai pe fond accidental, se resorb cu tact, cu îngăduință și bunăvoință. Nu stress, nu gelozie pe bărbatul cu situația matrimonială complicată - adică din cele cu potențial dus-întors. Ceea ce se și întâmplă, de altfel. Nu abrupt, nici măcar foarte neașteptat. Aceeași fetiță - doar a lui (dar care, între timp, ajunsese și a ei) - devine pretextul părăsirii. Adică al reîntoarcerii la fosta nevastă. Sunt prezente, printre accesoriile exploatate discret și duios de către regizoarea Rebecca Zlotowski, limitele omenești suficiente, până la urmă, când chiar vrei să înțelegi ceva din viața asta complicată. Găsesc remarcabil faptul că ea nu a apelat deloc la panoplia unor argumente - poate valabile, dar care ar fi fost prost venite - cum ar fi cele legate de identitatea etnică ș religioasă, deși diferențele sunt marcate și acceptate firesc, chiar expresiv în cele două momente ale unor ceremonialuri iudaice.
Părăsită de cel în care își pusese nădejdile maternale, Rachel nu disperă, nu se acrește, nu cedează. Un alt boyfriend rezolvă unele probleme. Altele... Schimbul întâmplător de priviri, de la distanță, cu "fostul", după ce lucrurile se tranșaseră dureros pentru ea, spune multe... dar atât. O acceptare (poate chiar resemnare) trist-senină, un fel de "Asta-i situația... așa mi-a fost dat". Mica izbândă a fostului elev-problemă înseamnă premiul cu cununiță pe care îl primește pentru moment. Mai departe... cine poate ști?
Ne aflăm în fața unui film bun, chiar foarte bun, despre oamenii obișnuiți: cu sufletele, cu problemele și complicațiile lor. Un film care investighează în profunzime, temeinic și convingător, ceea ce o generație tot mai subțire de cinefili vor să vadă, să înțeleagă, să compătimească. Nu va sparge box office-ul și nici planul mall-urilor, nici măcar la floricele și Coca Cola. Dar cine îl vede, nu va regreta timpul investit. Și, cred eu, nici nu-l va uita ușor.