Un regizor, Yuri Kordonsky, născut la Odesa, pe vremea URSS, începându-și cariera în regia și actoria de teatru la Sankt Petersburg, stabilit, din 2001, în SUA. Despre crizele sale identitare amorsate de cumplitul război de la nord de România, Kordonsky vorbește pe larg în excelentul interviu realizat de Oana Stoica pentru Scena9 în ianuarie 2023). Dictatura care a născut războiul prezentului l-a făcut pe regizor să spună, in interviul citat: "Trăiesc una dintre cele mai bizare și confuze perioade din viața mea. Sunt prins adânc în ea. Mă gândesc la întrebări serioase despre identitate și contemplare existențială, ca să folosesc cuvinte frumoase. Procesez aceste lucruri pe măsură ce vin, în fiecare zi. Nimic nu-mi este clar. De fapt, această conversație este una dintre primele dăți când încerc să clarific ceva legat de asta. Am un milion de întrebări și nici măcar un singur răspuns".
Probabil că autorul celebrei montări cu Unchiul Vanea de la Bulandra din 2001 (debutul său în teatrul românesc) a ales să monteze Dragonul din nevoia de clarificare. Apropo, cu o zi înainte de Rusia lui Putin să invadeze Ucraina în februarie 2022, The Economist a publicat textul To understand modern autocrats, read Soviet children's literature - Evgeny Shvarts explores the delusions of the populace as well as the depredations of leaders.
Pentru că textul lui Schwarz construiește, pe baza alegoriei, o posibilă explicație pentru venerabila existență a dictaturii ca formă de organizare a speciei umane. Iar explicația stă în natura ființei umane ce se dovedește capabilă deopotrivă să stăpânească și să fie stăpânită, să conducă și să se lase condusă, să terorizeze și să accepte teroarea, să producă frică și să accepte traiul în frică, să ucidă și să accepte uciderea celor din proximitate (ba chiar, la limită, să se resemneze în fața propriei ucideri.
E ceva de Familia Tót în Dragonul. Apărut în 1966, micro-romanul scriitorului maghiar István Örkeny (dramatizat la scurtă vreme după publicare și având de atunci un mare succes pe scenele lumii, inclusiv pe cele românești) își plasează acțiunea în anii celui de-al doilea război mondial, atunci când Evgheni Schwarz a scris fabula sa cu alură atemporală. Cele două bijuterii literare sunt traversate de aceeași capacitate de a medita asupra dimensiunii politice a omului (înțeleasă ca poziționare în societate) pe bază de umor, absurd, empatie, neliniște, angoasă, disperare, speranță. E câte ceva din toate acestea în proaspăta montare a lui Kordonsky de la Timișoara de limbă germană.
Lancelot (Harald Weisz) ajunge într-un teritoriu, ce se află din timpuri străvechi sub dominația unui dragon (Ioana Iacob în mare formă). Străinul încearcă să-i înțeleagă pe localnicii care trăiesc în teroare, ajungând să coabiteze cu monstrul care, anual, le răpește câte o fecioară. Acum a venit rândul Elsei (Isa Berger) să-i spună tatălui său, Charlemagne (sîc), interpretat de Robert Bogdanov-Schein, și întregii comunități Adio. Lancelot înțelege că ceva trebuie făcut și alege să lupte cu Dragonul. Comunitatea e masiv de partea tiranului. Când cel de-al treilea cap al bestiei cade, comunitatea trece de partea străinului. Lancelot pleacă și satul își alege un nou lider, în persoana Primarului (Alexandru Mihăescu). La reîntoarcerea sa după an, Lancelot găsește... Mergeți să vedeți ce:)
Într-un rol-cheie, Heinrich (excelentul Marc Illich), fiul Primarului. Definiția oportunistului par excellence. Omul deplinei alinieri cu puterea. Oricare ar fi ea. A oricui ar fi ea. Într-un moment-cheie, Heinrich și Primarul își testează reciproc loialitatea față de stăpân. Se pândesc unul pe celălalt. Inițial, pare o glumă. Nu e. E supraviețuirea no matter what.
Asemenea lui Kordonsky, Lancelot încearcă să înțeleagă. Inițial, își găsește cu greu drumul prin lumea întortocheată, stranie, închisă spre sine a Rusiei profunde. Pardon, a satului din basm. Proiecțiile lui Cristian Ienciu și muzica live a duo-ului Sorina Savii & Lucas Kohl creează lumi, cioburi de vise, bucăți de coșmar, paranteze în curgerea timpului, acolade în cea a spațiului. Mai e și Motanul (Alma Diaconu), unica ființă din regat, pardon, din sat, de care dragonului îi e teamă.
Apoi, Lancelot se aruncă în luptă, câștigă și le oferă foștilor supuși libertatea. Ce? Ce-i aia? De la ușa TGST de pe strada Alba Iulia până în Piața Libertății din Timișoara sunt mai puțin de 150 de metri (în serile de premieră cu Dragonul, în Libertății s-a jucat Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, super spectacolul în aer liber produs de Asociația Prin Banat și de compania independentă Auăleu; despre puținătatea punctelor de intersecție dintre lumea instituționalizată și cea alternativă a teatrului timișorean contemporan și a celor gravitează în jurul lor ar putea fi vorba într-un alt text). Pe 17 decembrie 1989, seara, pe la 5, acolo, în Libertății, Lepa Bărbat era împușcată mortal de maiorul de securitate Vasile Joitoiu, devenind prima victimă a Revoluției române. Peste 5 zile, Lepa și ceilalți asemenea ei ne aduceau libertatea. Ce? Ce-i aia?
Nu știu la ce răspuns a ajuns Yuri Kordonsky. Personajele spectacolului său ne privesc și ne invită să ne privim în oglindă capetele de dragon si să le retezăm. Sunt înclinat să cred că ele vor crește la loc mereu. Poate că, în același timp cu stârpirea balaurului care ne crește pe sub cămăși, s-ar cuveni să ne cultivăm existența în libertate. S-o recunoaștem, s-o privim, s-o primim.
Și, de-o pildă, când ieșim tulburați de la povestea răului, cu infinite capete, din noi, înscenată în basmul lui Schwarz, să facem câțiva pași și să ne lăsăm purtați de povestea Făt-Frumos-ului care caută imposibilul, așezată în basmul lui Ispirescu. Poate că abia atunci glonțul lui Joitoiu n-ar mai pleca de pe țeavă, trupul Lepei ar rămâne în picioare și traseul pornit din Operei spre Libertății ar ajunge, în fine, în Unirii.