Trăim vremuri interesante, fabuloase din punct de vedere dramatic, care se reflectă cu o bogăție și o viteză fantastică pe Netflix, HBO și alte platforme de streaming, ca să nu mai vorbim de Internet, dar care stau încă departe de scenele teatrelor de stat din România care continuă să graviteze spre trecut, abstract și diverse cărări deja bătătorite. De fapt, principala plângere pe care au aud de la spectatorii din București, indiferent de vârstă, este că sunt prea puține piese noi și foarte puține piese românești noi. În general până și piesele "noi" care se montează sunt scrise cu 10-20 de ani în urmă, iar autorii, conștienți de aceste decalaje, încearcă se le scrie într-un mod cât mai general și 'neperimabil.
Familia românească s-a schimbat după 1990. În unele familii, au apărut rude bogate și sărace ceea ce a complicat dinamica mai egalitariană din trecutul comunist. Mimi Brănescu explorează cu inteligență aceste schimbări sociale în noua lui piesă, evitând stridențele care fac ca multe seriale românești să fie încă sub cele străine. Alte familii s-au scindat din cauza emigrației, după cum explorează Alexandra Badea în drama Exil, selecționată în FNT 2023, dar omisă, pe nedrept după părerea mea, din nominalizările UNITER. (Desigur, acum că Badea a câștigat în 2023 premiul pentru teatru al Academiei Franceze pentru întreaga operă dramaturgică de până acum, oportunismul românesc va compensa pe viitor această nedreptate.)
Family. exe este o combinație dibace de déjà vu din multe alte piese și filme reconfigurată în ceva autentic, garantat să aibă priză la public. Este un fel de Mușatescu pentru secolul 21, unde un alt pater familias trece printr-o criză sufletească pricinuită de cei presupus dragi. Voi încerca să prezint piesa fără a divulga intriga care, cam ca într-un film de Agatha Christie, va fi o sursă de delectare graduală pentru spectatori.
Fiecare familie are un membru mai realizat decât toți ceilalți, în general un bărbat plin de forță care îi ajută pe toți ceilalți. De afară pare invincibil, și este invidiat. Dar și acest individ este, în definitiv, un om care are nevoie de afecțiune, încredere și reprocitate. Piesa începe în living-ul de mare lux a unui astfel de specimen care își convoacă toată familia și pe cel mai bun prieten pentru a-i anunța că vrea să le comunice ceva important. Scenografia spectaculoasă a lui Andu Dumitrescu propune un decor modern, făcut din module ce subliniază luxul contemporan și oferă multe spații de joc.
Ca structură, piesa lui Mimi Brănescu are, așadar, forma ingenioasă a unui "whodonit" în care un detectiv adună toți suspecții în sufragerie pentru a rezolva o crimă care se dezvăluie treptat și a cărui autor nu este divulgat decât la sfârșit. Spun ingenioasă, pentru că intriga nu este polițistă, iar "crima" sau "crimele" fiecărui personaj sunt de natură relațională.
Scriitura e foarte bună, în cheie realistă, combinând cu dexteritate comedia cu drama, exploatând frivolitatea locului comun ca mecanism de dezvăluire a tragismului condiției umane. Ca în orice familie, există paraziți, mai mult sau mai puțin justificați, mincinoși și trădători. Fiecare membru cunoaște slăbiciunile celorlalți și le apasă toate butoanele. Nimeni nu e perfect. De unde, metafora ideii de fișier executabil (.exe) în sistemul de operare din titlu, cam corupt, care ar beneficia de un reboot. (Un fișier executabil este un tip de format de fișier folosit pentru a rula o bucată de cod sau a lansa un program software atunci când este executat.) O idee ofertantă dramatic, dar nedusă până la capăt. De fapt, singurul lucru pe care îl reproșez acestei piese este faptul că nu are o replică, sau un scurt schimb de replici, care să exprime metafora titlului și să-l justifice. Desigur, totul este explicat cât se poate de clar în textul de prezentare al piesei de pe website-ul Teatrului Bulandra, dar nu este suficient. O omisiune neobișnuită la un profesionist ca Mimi Brănescu.
Dincolo de această mică scăpare, spectacolul regizat tot de Mimi Brănescu, este în general puternic și modern. O dramedie inteligentă și foarte bine construită, cu partituri generoase pentru toți actorii care le-au interpretat cu mare plăcere, dar cu carismă și iscusință vocală inegală. În anii '80 și '90 fiecare actor de Bulandra, indiferent de vârstă sau de cheia lui dramatică, avea ceva de neuitat, era "un monstru sacru," și spectatorii continuă să vină la acest teatru cu așteptări la fel de înalte. Gheorghe Ifrim portretizează convingător pe Laurențiu, omul de afaceri care are o epifanie care-i dă viața peste cap, și pare pe deplin potrivit ca tip uman. Din păcate, îi lipsește dicția impecabilă și sonoritatea vocilor altor colegi de scenă, cum ar fi Cornel Scripcaru, Andi Vasluianu sau Manuela Ciucur. Desigur, Gheorghe Ifrim are rolul cel mai greu, cu cel mai mult text. Dar deseori vorbește prea repede și pierde pregnanța cuvintelor. Un spectator avizat de lângă mine se întreba cu voce tare cum ar fi fost acest rol în interpretarea unui Jack Lemmon sau Vlad Zamfirescu, tipuri diferite, dar, cum se spune în engleză, "A list actors."
Pe de altă parte, Cornel Scripcaru ne delectează cu un rol de compoziție mic dar superb (și foarte bine scris) ca pictor autor de peisaje abstracte care trăiește pe spezele bogatului cumnat, acel profitor din orice grup uman care mereu comandă meniul cel mai scump când plătește altcineva, și care nu ratează nici o petrecere, mai ales cele la care nu e invitat. Ca de obicei, timing-ul comic al lui Scripcaru e de mare clasă. De asemenea, Andi Vasluianu are o prestație foarte bună în rol de lichea. Deși rolul lui este cel mai schematic scris, și un pic previzibil, Vasluianu se achită de el ca un adevărat actor de Bulandra. (Pentru un rol mai pregnant al acestui talentat actor recomand spectacolul Măsură pentru măsură, adaptarea lui Cosmin Stănilă după Shakespeare în regia Dianei Mititelu). În fine, cel de-al doilea Ifrim din distribuție, Lucian Ifrim, are și el un rol de compoziție minunat realizat, în rolul amantului mamei, un tip in costum de yoga cu probleme de respirație, care tace și scoate sunete ciudate cam tot spectacolului, pentru a livra, cu multă sensibilitate, monologul de concluzie al piesei, despre importanța familiei în ciuda multiplelor cusururi ale fiecărui membru.
Dintre doamne s-a distins Manuela Ciucur care a portretizat cu talent și prezență scenică o soacră modernă, nuanțată, spirituală, departe de clișeul soacrei rele portretizat în tușe groase în toate serialele și telenovelele românești. O soacră emancipată, care ține la calitatea ei de femeie, indiferent de vârstă și fără a fi ridicolă, care explică fiului că o soție are nevoie de mai mult decât să își aștepte soțul cuminte acasă și cadouri pe care să le etaleze când iese în lume. Spre finalul piesei, scriitura împinge această emancipare într-o zonă de vulgaritate teribilistă, cam gratuită. Aducerea în discuție, pe șleau, a dimensiunii "macaralelor" bărbaților este clar o noutate în teatrul românesc (mult făcută în filmul și romanul străin). În principiu, nu-am nimic împotriva aducerii ei pe scenă, adecvat, pe ideea că nimic din ce e omenesc nu poate să ne fie străin. Totuși este puțin probabil că cea mai emancipată mamă ar discuta așa ceva cu fiul ei în legătură cu un tată răposat, chiar dacă ar vrea să-i plătească fiului o poliță pentru o altă impertinență. Ideea regizorală susține, se pare, ideea că, în focul pasiunii, părinții și copii o iau deseori pe miriște.
În rolul Andreea, soția destul de comună a marelui om de afaceri, soție care stă acasă și merge des la sală, Oana Tudor are o creație adecvată. Poate pentru a evita clișeul, regia nu a mers pe soția trofeu, cum au de obicei bărbații bogați, dar nici nu a reușit să o facă memorabilă cum ar fi putut fi alte variante de casting. Poate că Oana Tudor ar fi fost mai potrivită pe rolul sorei Polixenia, rol care a fost încredințat, cam nefericit, Paulei Niculiță. Este posibil ca și aici regia să fi mers intenționat pe mediocritate și pe "micime", dar în teatru și "micimea" trebuie livrată cu fler și voltaj artistic, după cum demonstrează magistral Cornel Scripcaru, iar vocea trebuie să aibă capacitatea să treacă mai bine rampa.
Chiar și cu acest casting, care ar fi putut să fie, pe alocuri, mai inspirat, premiera piesei Family.exe a lui Mimi Brănescu mi-a mers la suflet și deschide cu succes noua stagiune a Teatrului Bulandra.
Părăsind teatrul și aruncând o privire spre celelalte afișe dinspre frumosul parc al Grădinei Icoanei am observat pe toate semnătura regizorului ca autor de spectacol, o găselniță pur românească, care emulează filmul de autor. Dacă în cazul lui Mimi Brănescu (sau al Alexandrei Badea) acest lucru este îndreptățit, în cazul spectacolelor cu dramaturg și regizor diferit nu este chiar corect. La Londra și New York, centre teatrale cu sindicate puternice ale dramaturgilor, afișele merg în continuare pe stilul clasic.
(Foto: Andrei Gîndac, Teatrul Bulandra)