septembrie 2023
Party
Pe 15 septembrie 2023, de la 18:00 și de la 20:30 au fost primele două reprezentații ale spectacolului Party, după Tom Basden, regia Alin Uberti, asistent regie Luca Rădulescu, în traducerea lui Răzvan Mîndruță, scenografia Cosmin Stancu, cu actorii Tiberius Zavelea, Kiki Simion, Vlad Pânzaru, Alexandra Oiște, Bogdan Iancu și Luca Rădulescu. În dimineața următoare, băieții deja plecau cu el în turneu, să-l joace și la Sfântu Gheorghe, deci se joacă Party mai ceva ca Sepsi, și ăsta e abia începutul. Următoarele reprezentații programate sunt tot la Unteatru, pe 18 și 19 septembrie 2023, tot de câte două ori, de la aceleași ore.

Că tot vorbeam de "abia începuturi", spectacolul de față inaugurează și platforma de teatru emergent Incipient (dar și viitoarea colaborare dintre aceasta și Unteatru), suport pentru explorare și dezvoltare a unor voci artistice noi și autentice din spațiul independent. Proiectul urmărește acoperirea mai multor arte, facilitând contexte pentru ca mai mulți tineri creatori să își facă vocea auzită.

Suntem în 2009. Tom Basden face scriptul unui sitcom radio pentru BBC, după o piesă proprie, Party, o comedie faux-centristă, despre viziunea alterată asupra democrației a unor tineri vehemenți, dar incoerenți, care oglindesc o imaturitate scontată, sunt așa-ziși adulți precoce, care vor să ia atitudine hodoronc-tronc, în spiritul contradicției, dar cu umor britanic.

Avem, așadar, cel mai bun umor din lume (statistic), un suport textual foarte witty de care s-a ocupat deja Basden și o adaptare cu spike-uri subtile, care plasează cumva textul în cotidianul românesc, dar totodată îi și păstrează notele utopice, spațiul e unul generic și modular, iar asta face din Party un sistem funcțional detașat. Apreciez totuși foarte mult subtilitatea referințelor românești, sau care funcționează și la noi în țară, atenția asta pentru detalii. Pentru că am tot văzut în ultima vreme spectacole în care - dintr-o insuficiență (sau poate tocmai dintr-o suficiență a adaptării) textul își pierdea relevanța pentru spațiul în care a fost montat. Sau spectacole care oglindesc o realitate posibilă doar în State (e discutabil aici dacă trebuie să existe conexiunea asta între text și toposul montării, dar apreciez mult când se întâmplă. Singura excepție funcțională care îmi vine acum în minte e Radio, de Eric Bogosian, în regia lui Bobi Pricop, pe care l-am văzut la Teatrul Național Marin Sorescu, Craiova și unde nu exista o apropiere de context cu realitatea indigenă, dar spectacolul a funcționat informativ-estetic-mimetic, simulând și încapsulând 1 la 1 o emisiune de radio americană și felul în care decurge behind the scenes - adică ce se și vede în decursul ei, ceea ce a adus cumva o perspectivă nouă, și nu futilă, pe care am acceptat-o ca atare).

În Party, ca să duc paralela până la capăt, pornind de la jocul propus de Basden, customizarea cu referințe s-a potrivit mănușă. De exemplu, se spune în spectacol (spoiler alert) că sunt persoane impasibile la încălzirea globală, precum Donald Trump, sau Puya. E aceeași cheie pe care o folosește și Tom, umorul ăsta contraintuitiv, self-explainatory, în care râsul e stârnit mai curând de explicarea obsesivă a glumelor și de exagerarea tipologiilor până la paroxismul haotic generat de când o să se taie tortul promis lui Dănuț (al cincilea membru al partidului virtual, neavenit, dar cumva cu misiunea de a echilibra întotdeauna potențialele egalități de voturi). Dănuț crede, în prostia lui jucată foarte bine de Vlad Pânzaru, că a venit literalmente la un Party, unde mai pui că e și ziua lui de naștere. Badumpț. Și fix despre genul ăsta de self-explainatory jokes vorbesc. Există ceva în stupidul firescului care, atunci când întâlnește încercări de teoretizare, devine magic. Și dacă n-aș radiografia constant realitatea socială din România, poate mi s-ar părea exagerat. Dar cum o fac deja constant, pot spune că Party e chiar un spectacol mellow, lo-fi, etanș. Nu e problematic în marea schemă a lucrurilor, se înțelege foarte bine satira, tot ce e rasism e o replică a rasismului din mediul de afară (diluată), tot ce e xenofobie e o replică a xenofobiei de afară (tot diluată). Sexismul e și el la el acasă, dar în același stil confuz - pe modelul "ne place ce nu ne place". E un mimesis cu care sunt de acord, pentru că te și educă, nu doar generează un comic facil, nu e prostesc, are scop și deznodământ, e făcut cu cap.

Confuziile halucinante și declamările alegorice fac parte din spectacol, dar nu neagă evidența. Îi cred pe actori când sunt absolutamente convinși că "Musulmanii sunt o țară", sau când diminuează sau generalizează "problema-cheie" a unei țări, ca și cum ar face o ideologie minimalistă, e cumva postironic totul, dar și foarte transparent. Sunt oameni care sunt literalmente puși în fața propriei neștiințe, dar se încăpățânează să le știe pe toate în continuare. Se tot întâmplă încercări de acaparare, toți sunt individualiști, iar cine nu e individualist (adică Dănuț) e prostuț, sau luat de prost, sau prost de-a binelea. Oamenii cu suflet bun și cu intenții pure sunt neo-nătângi în marea schemă a lucrurilor, ușor de manipulat, și-s tăbăciți bine de tot, ca un aluat de mochi.

Party e un spectacol de contrast destul de profund, dincolo de tot ce se ascunde acolo ca cioacă de prima mână (tind să zic acum că e doar un artificiu care înlesnește înțelegerea). Și asta e gândit, e parte din plan. Totul stă până la urmă în credința cu care își asumă actorii propriile inepții machiavelice, propria ipocrizie. Totul e jucat ca și cum fiecare crede că dreptatea e la el, într-un apanaj al democrației defecte, cu inserții de inocență, cu vulcanul internalizat al dorințelor individuale reprimate întru idealul comun. Cum reacționăm la ce nu ne convine? Cum gestionăm un demers democratic care nu ne este favorabil în cele din urmă? De ce valori ne dezicem și pe care le păstrăm?

Party răspunde la toate astea și chiar la mai multe, e foarte snapshot construit, dar asta nu face din el un simplu spectacol de poze și nici "morala" nu e de-aia de ți se bagă pe gât cu forța. Poți să-l privești în ce cheie vrei, poți să râzi, să empatizezi, dar nu prea te poate ofensa. Pentru că glumele se zic și se dezic reciproc, cu un soi de supraconștiință a binelui, pe care tind să i-o atribui lui Alin în regia asta. Nu e o comedie searbădă, poți să alegi să nu-ți fie tocmai facilă, asta dacă-ți apleci mai îndelung atenția pe niște detalii fine. E un spectacol care lipește pe fruntea societății (cu scuipat) stickere centriste-feministe-woke-politically-correct-etc. și le peticește cu umor (când se duce scuipatul), dar ajunge să spună adevărul despre natura umană până la urmă, face și o frescă a ipocriziei, dar lasă restul sensului în filtrul propriu al publicului. Ceea ce e super ambițios ca demers și mi se pare că a reușit, avem în față un arhetip, un fel de rednecks autohtonizați, cu dorință de schimbare, dar și stagnând în propria viziune despre lume, un mod rezonabil în care teatrul transfigurează cotidianul. Și e surprinzător (și totodată nu e) că textul lui Basden din 2009 își menține actualitatea, stă în picioare. Dar așa se întâmplă și cu versurile lui Puya, că tot am amintit de asta mai devreme.

Galerie foto de Dinu Lazăr aici.
De: Tom Basden Regia: Alin Uberti Cu: Bogdan Iancu, Vlad Pânzaru, Luca Rădulescu, Kiki Simion, Alexandra Oiște, Tiberius Zavelea

0 comentarii

În programul cultural

unteatru (Str.Sfinții Apostoli 44 - Piața Națiunilor Unite)
05.10.2023 20,00
18.10.2023 20,00

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus