Așa a și fost. Obama nu l-a reținut pe lista favoritelor din 2022, dar poate nu datorită subiectului. Filmul, care a avut premiera la Festivalul de la Veneția 2022, nu a fost întâmpinat unanim nici de critici, cum s-a întâmplat în 2017 cu First Reformed, prima parte din ceea ce a devenit o trilogie despre bărbați singuratici care își înfruntă propriile fantome pe fundalul unei lumi în derivă.
Majoritatea criticilor au scris de bine (poate și din respect pentru Schrader, căruia îi e atașat des epitetul "legendar"), dar voci competente precum Peter Bradhsaw de la The Guardian au spus că motivul bărbatului care scrie în jurnal într-o cameră austeră a fost deja prea des folosit de Schrader.
Un cineast "legendar" și pentru scenariul la "Taxi Driver"
Master Gardener merită văzut în sălile din România, unde a intrat în 8 septembrie 2023, măcar pentru reputația cineastului care a scris unul dintre cele memorabile filme din toate timpurile, Taxi Driver (1976, regia Martin Scorsese), care a fost coscenarist la alt cunoscut film al lui Scorsese, Raging Bull / Taurul furios (1980) și care a preluat în peliculele scrise ori regizate ulterior prototipul eroului care se confruntă cu propria masculinitate și primește șansa de a-și răscumpăra greșelile.
În plus, în ultima vreme legendarul Schrader a devenit și influencer la modă, postările sale de pe Facebook fiind urmărite de tot mai mulți cititori, dar și de publicații importante. Sunt deja faimoase luările sale de poziție despre topul Sight & Sound al celor mai bune filme din toate timpurile, unde critica plasarea pe primul loc a unui film realizat de o femeie, comentariile despre Oppenheimer și Barbie (care i-au plăcut) sau ultimul Misiune: Imposibilă: Mission: Impossible - Dead Reckoning Part One (care nu i-a plăcut), sau, și mai recent, opinia despre cotațiile de pe Rotten Tomatoes care pot fi manipulate de studiouri.
Schrader e un cunoscător profund al cinemaului, care a început prin a face critică de film și care continuat să scrie și după ce a descoperit pasiunea pentru regie, odată cu Pickpocket de Robert Bresson.
A dezvoltat o teorie a stilului transcendental în cinema, despre care a scris și pe care a aplicat-o în filmele sale, și e în continuare dornic să lucreze, deși are 77 de ani și a filmat Master Gardener cu o pneumonie pe picioare.
Cu foarfeca în mână și Biblia în buzunar
Această introducere mai amplă va fi de folos cuiva care nu știe prea multe despre Paul Schrader și care ar putea fi, de pildă, nedumerit de uscăciunea poveștii și a stilului din Master Gardener. La fel ca în precedentele sale filme, Schrader simplifică semnificativ. Nu oferă multe informații biografice despre erou, după cum scoate, de pildă, tot ce consideră inutil din elementele de scenografie.
În fața noastră e un bărbat auster, pieptănat cu o rigidă cărare pe o parte (nici nu arată a grădinar) și care la un moment dat dezvăluie un tors plin de tatuaje cu zvastici și lozinci White Supremacy.
Schrader plasează acțiunea filmului într-o grădină (trimitere directă la Grădina Raiului dinainte de păcat), începe cu un stilizat generic de flori exotice care se deschid pe repede înainte și îl pune pe erou să scrie mult în jurnal despre munca lui - de pildă, că grădinăritul te face optimist pentru că îți dă încredere că lucrurile se petrec la timpul lor. Dar filmul nu e despre grădinărit, după cum nici The Card Counter nu era despre poker.
Grădina Gracewood, supervizată de Narvel Roth (Joel Edgerton), aparține Normei Haverhill (Sigourney Weaver), o femeie bogată din sudul Statelor Unite, care a moștenit din familie un conac unde azi nu sunt doar slujitori de culoare, ci și diverși minoritari care, firește, nu sunt sclavi.
Dar Norma nu a renunțat la mentalitatea ancestrală a locului. Deși îl tratează amical pe Narvel, îl folosește ca jucărie sexuală, iar la un moment dat decide să ajute o strănepoată despre care spune că e de "sânge amestecat", fiind vag oripilată nu doar că mama ei a avut probleme cu drogurile, ci mai ales că a avut o relație cu un bărbat de culoare.
Printr-un gest de generozitate cu termen de garanție (cum au adesea clasele dominante), Norma decide să o ajute pe tânăra Maya (Quintessa Swindell), pe care o aduce la conac și i-o dă lui Narvel îl grijă, rugându-l să o învețe grădinăritul, dar Maya are și ea probleme cu drogurile, deși își dă interesul printre răsaduri. Faptul că Maya intră în conflict cu un dealer de droguri îi dă lui Narvel șansa ca, încercând să o ajute, să se confrunte cu trecutul său compromițător.
O iubire riscantă
Schrader construiește un triunghi amoros peste această lume nouă care preia mult din fantomele trecutului și îl pune pe Narvel între două femei față de care diferențele nu sunt doar de vârstă, deși una i-ar putea fi mamă, iar cealaltă fiică. Cu amândouă relația e nepotrivită, mai ales când ni se dezvăluite trecutul rasist al lui Narvel, întunecat de crime, și faptul că, după ce acceptase să-și toarne colegii, intrase în programul de protecție a martorilor, fiind luat de Norma sub fusta ei.
Nu ni se explică rasismul lui Narvel decât prin faptul că așa a fost crescut, deși coșmarurile sugerează că ar avea remușcări. Povestea de dragoste dintre Narvel și Maya trece greu ecranul nu pentru că ar fi scandaloasă politic, ci pentru că, în austeritatea filmului, e insuficient construită și necesită concursul spectatorului pentru a se împlini. De fapt, pare neverosimilă de la primii fiori; e ultimul lucru la care te-ai aștepta de la cei doi.
Sprijinindu-se pe ea și pe personaje sumar descrise, filmul dă senzația unei schițe pentru un viitor film. (First Reformed, despre criza existențială a unui pastor protestant, interpretat de Ethan Hawke, era mult mai consistent.).
Absorbit de teorie și, probabil, de felul cum realizarea unui film se poate intersecta cu grădinăritul, Schrader a forfecat povestea mai riguros decât o grădină franceză (vezi referirile din jurnalul lui Narvel la tipurile de grădini). A îndepărtat amplu tot ce a considerat buruiană sau ornamentație de prisos (inclusiv explicații legate de relațiile dintre personaje), dar ce i-a ieșit e mai mult un exercițiu de stil decât un film cu care să rezonezi.
Unele scene funcționează de sine stătător dar, în ansamblu, filmul e undeva între simplu și simplist. Lansează o temă, dar ne-o lasă ca temă pentru acasă.