Viața e compusă din fragmente disparate, care se leagă inevitabil în moarte - La Palisiada la Bucharest International Experimental Film Festival, BIEFF, 2023

La Palisiada este un titlu puțin neobișnuit pentru un film ucrainean. Rezonanțele sale romanice duc cu gândul eventual la o punte cu însorita lume mediteraneeană, o binevenită evadare din universul apăsător al acestei țări post-sovietice și, mai nou, invadată de un vecin însetat de sânge.

Însă termenul nu înseamnă... nimic. Aflăm despre înțelesul inexistent, despre vidul de sens, de-abia în ultima parte a filmului și asta în contextul unei beții între angajații Ministerului de Interne, după ce au terminat de anchetat și de condamnat un tânăr la moarte, de care, de fapt, nici nu își mai amintesc prea bine.


În contrapondere, filmul este bine ancorat în contextul social și istoric ucrainean post-sovietic. Perfect conștient, atent la memorie și la violență. Filmul pleacă de la o realitate tristă: până în 1996, Ucraina era a doua țară din lume la numărul de execuții capitale după China. Duritatea sistemului de justiție nu avea justificări în vreo răsturnare care amenința fundamentele societății, în vreo răzmeriță care să pună sub semnul întrebării continuitatea statului, ci era doar o moștenire nefastă a regimului comunist și a represiunii sale inutil de criminale. De abia în momentul în care această țară a început să se îndepărteze de sălbăticia bolșevico-asiatică pentru a se ralia valorilor umaniste europene, prin aderarea în 1995 la Consiliul Europei, moment în care și-a asumat și abolirea pedepsei cu moartea.

Ca în pelicula Reconstituirea (1968) lui Lucian Pintilie, reconstituirea ca metodă criminalistică și educativă devine ea însăși subiectul filmării. În acest mod, granițele dintre infractor și societate sunt blurate, și, pe cale de consecință, întreaga societate pare să fie sub ochii acuzatori ai procuraturii.

Ca poveste generală, filmul prezintă anchetarea (împreună cu multe reconstituiri) și punerea în execuția sentinței într-un caz de crimă împotriva unui înalt oficial din poliție. Spun "generală" pentru că adesea ai senzația că sunt mai multe povești separate, căci firul narativ nu este urmărit insistent și coerent. Multe dintre secvențe sunt ori imagini din arhivă înregistrate pe casete video, ori reconstituiri fidele ale unor asemenea înregistrări. Se pare că tânăra justiție era îndrăgostită de posibilitatea de a se filma, într-un fel de narcisism al propriei imagini, ca și cum filmarea le-ar legitima și le-ar acorda o validare pe care simțeau că nu o au în fapt.

La Palisiada aduce aminte de Krótki film o zabijaniu / A Short Film About Killing (1988) de Krzysztof Kieslowski. Și aici, și acolo, avem în centru un tânăr pe care nu îl cunoaștem foarte bine, dar care are o mamă și familie. Aflăm despre el că are capacități cognitive limitate, că este mai degrabă un animăluț sălbatic decât un demon încarnat. Mai important, îl vedem total neajutorat în fața unui aparat polițienesc și a unei justiții mult prea hârșită și prea cinică și, mai ales, care se bucură de o încredere prea mare din partea societății pentru a-i chestiona metodele și rezultatele. Avem în față o "republică a procurorilor" indiferenți, pentru care idealul dreptății, în sensul său biblic al respectului față de chipul lui Dumnezeu în om, a fost de mult înlocuit cu aplicarea justiției, în sensul de formalitate procedurală. Ambele filme acuză, astfel, caracterul discreționar, abuziv, al justiției, chiar și atunci când este temeinic aplicată. Caracterul fragmentar al secvențelor, faptul că este povestit din perspectiva anchetatorilor mai degrabă decât din cea a criminalului, face ca povestea acestuia din urmă să fie înțeleasă ca o suferință nedreaptă.

Iar asta se vede și în neîncrederea, în caracterul neasertiv al angajaților din justiție și miliție. Unul dintre principalii anchetatori are o figură filosofică, dând cumva de înțeles că este trist, dar necesar ceea ce face. Celălalt este un mustăcios cu început de chelie, care anchetează și el cu încăpățânare și probabil cu profesionalism, dar care în scurtele pauze pe care și le permite deplânge rezultatele divorțului prin care trece și înstrăinarea de copilul său.

Vizual, miza este imitarea imaginii video care trimite la acele vremuri zgribulite și sărace, împreună, bineînțeles, cu scenografia și costumele respective. O secvență memorabilă datorită ușorului iz suprarealist este un bazar desfășurat chiar pe șinele unei căi ferate: oamenii vin, se tocmesc și cumpără (în cadre medii), iar vânzătorii, din când în când(în cadre generale) sunt surprinși cum își mută tarabele pentru a lăsa trenul să treacă.

Episodul este pus pentru păstrarea specificului unei epoci, dar, speculând puțin dincolo de intenționalitatea cineaștilor, putem vedea în tren simbolul unei justiții periculoase care trece direct prin viețile oamenii și de care aceștia trebuie să se ferească. Dacă nu o fac la timp, dacă nu sunt pe fază pentru a-și muta catrafusele din fața avansului ei neabătut, vor fi călcați fără milă. Mai mult, probabil că vor plăti și pagubele.

Totuși, La Palisiada dorește să meargă dincolo de acest joc al oglinzilor opresiunii politice pentru a explora totalitarismul interior al unei societăți care nu știe încă ce să facă cu libertatea, care nu se bucură de ea pentru că nu a intrat încă într-o altă mare narațiune, într-o poveste care s-o convingă că locul fiecăruia în țară, în societate, în raport cu ceilalți, este garant și ocrotit.

Așadar, Philip Sotnychenko, tânărul regizor al filmului, reconstituie o epocă prin coaserea împreună a unor fragmente neintenționate, recreate din found footage, în cadrul unei povești în care liniile majore se pot urmări relativ confortabil. Și, spre lauda sa, însăilarea ține bine, căci personajele sunt bine plasate în raport cu întregul, iar motivațiile acestora bine urmărite. Pe deasupra, duritatea epocii este excelent surprinsă.