Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Uşa

Trecerea - Uşa


Teatrul Azi, aprilie 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În piesele lui Matei Vişniec, cel puţin în cele dintr-o anumită perioadă, se aşteaptă. Aşa de exemplu în Angajare de clovn, în Şi cu violoncelul ce facem?. Sunt, toate, texte destul de asemănătoare ca formulă şi ca miză. Personajele sunt surprinse în momentul premergător trecerii, se identifică, se cunosc sau se definesc în funcţie de actul trecerii - către o altă etapă de viaţă sau către moarte. La fel în Uşa, recentul spectacol pus în scenă la Arcub de Alice Barb. Trei personaje, trei tipologii diferite, trei moduri diferite de a înţelege existenţa: omul credincios fără rest, sigur de adevărul lui, aparent împăcat, dar de sub platoşa căruia mai străpung când şi când demonii îndoielii (Cerasela Iosifescu); omul cuminte, sfios în faţa legii, temător şi, poate de aceea, impulsiv şi chiar vărsătoriu de sânge (George Ivaşcu); artistul, boemul, cel ce bravează viaţa şi moartea ascunzându-şi cu grijă fricile în spatele unei veselii jucate (Claudiu Bleonţ). Ca şi altele, şi acest text e bine scris, dar pare greu de ridicat. Alice Barb (care a lucrat şi la text - cu acordul autorului) reuşeşte şi construieşte cu foarte mare economie de mijloace şi cu mare discreţie un spectacol bun, limpede în care tema - aşteptarea morţii - e tratată cu umor şi duioşie, umanizată, făcută parcă mai uşor de digerat.

E un spectacol de actori în care am avut bucuria să-l văd pe Claudiu Bleonţ jucând natural, stăpînindu-şi energia debordantă şi vocea, fără şarjă inutilă, fără vulgarităţi, aşa cum nu-l mai văzusem de multă vreme (cu excepţia spectacolului Nu se ştie cum de la Nottara; dar l-am văzut de curînd şi în Caţavencu, la Naţional, seară de care aş prefera să uit, aşa că mi-e clar că aici, la Arcub, şi la Nottara e mâna regizorilor). Şi Cerasela Iosifescu e credibilă în rolul ei de femeie care-şi aşteaptă împăcată plecarea, cu masca ei de calm impenetrabil întipărită pe chip, din care iese în numai două scene dintre care una m-a cam descumpănit cu o schimbare foarte violentă de registru a cărei logică în construcţia personajului mi-a scăpat. Dar, pentru mine, revelaţia spectacolului a fost George Ivaşcu. Într-o uniformă de soldat, cu mişcări care aduc cu ale lui Charlot, are în permanenţă o expresie gravă, chinuită, îngrozitor de omenească în spaima lui, nu atât de moarte, cât de răceala, de neprietenia, de cruzimea aşteptării. El e omul simplu, serios, cu bucurii simple (e fericit să se adăpostească de ploaie sub o umbrelă, rezolvă integrame, nu-i plac excesele artistului care-l tot provoacă, pleacă la drum cu mîncare la el) şi are nevoie doar de un pic de căldură. Soluţia, previzibilă, şi pentru el şi pentru ceilalţi - spaima uneşte -, trecerea împreună, de mână, e inteligent dinamitată de regizoare: uşa e îngustă, fiecare trebuie să treacă tot singur.

Text bun, trei actori foarte buni şi o regizoare pe măsură: reţetă sigură.




Uşa,
de Matei Vişniec.
La sala Arcub.
Versiune scenică, regie, scenografie, coloana sonoră: Alice Barb.
Distribuţia: Cerasela Iosifescu, George Ivaşcu, Claudiu Bleonţ.
Asistent regie şi PR: Violeta Picioruş.
Data premierei: 18.02.2006.



 Toate articolele despre Uşa


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Liviu Ornea


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer