Mi-a venit în minte acest exercițiu în trei pași pentru a exemplifica la un nivel rudimentar triada "recunoaștere" (poza normală), "nerecunoaștere" (mâzgălitura) și, în cele din urmă, așa zisa "dez-recunoaștere" (poza modificată) (dysrecognition) de care orice creator de artă science fiction are nevoie să fie conștient conform unuia dintre cei mai faimoși scriitori din acest gen, Philip Kindred Dick. În lucrarea intitulată The Shock of Dysrecognition (Șocul dezrecunoașterii), Dick argumentează că ingredientul esențial pentru science fiction de calitate nu e neapărat prezentarea unor elemente senzaționaliste cum ar fi aventuri intergalactice și dispozitive ultra sofisticate dintr-un viitor îndepărtat, ci găsirea acelui punct de echilibru între ceea ce cititorului îi e familiar și ceea ce îi e de nerecunoscut. Acel punct de echilibru este, așa cum sugerează și exercițiul prezentat mai devreme, efectul de dezrecunoaștere, acel sentiment confuz cum că ai de a face cu ceva ce îți e deopotrivă și familiar, dar și nou, neobișnuit ca urmare a modificării uneia sau mai multor trăsături esențiale recunoașterii, cum a fost culoarea ochilor în exemplul de mai devreme.
De la ChatGPT până la algoritmi care prognozează personalizat ce reclame te-ar putea interesa pe social media, conviețuirea cu programe bazate pe inteligență artificială ne-a devenit un lucru destul de familiar, și totuși evoluția ei pe termen lung pare a fi un mare semn de întrebare cu consecințe semnificative pentru cum va arăta societatea umană. Tensiunea dintre relativa familiaritate a inteligenței artificiale în prezent și imprevizibilitatea ei pe termen lung e fix coarda sensibilă pe care o atinge The Creator. În conformitate cu crezul literar al lui Dick, filmul prezintă o lume pe care o dezrecunoști, un viitor dominat de războiul dintre armata SUA și inteligența artificială ca urmare a detonării unei bombe nucleare care a ras de pe fața pământului o bună parte din Los Angeles. În ce măsură catastrofa a fost rea intenție din partea inteligenței artificiale sau o eroare de programare din partea oamenilor, rămâne o întrebare deschisă. Efectul de dezrecunoaștere e obținut prin elementele cyberpunk abundente în film. De exemplu, sentimentul reconfortant de familiaritate pe care îl ai ca spectator când vezi chipul drăgălaș al unui copil e rapid spulberat atunci când, întorcându-și privirea, constați că are o gaură în loc de ureche prin care îi poți vedea circuitele, că oricât de uman ți-ar fi părut inițial, de fapt nu e om. Această concluzie ajunge la rândul ei să fie ulterior pusă sub semnul întrebării pe măsură ce constați comportamentul atât de uman al copilului care visează ca roboții să își dobândească libertatea.
În încercarea de a scăpa de armata americană, inteligența artificială își găsește refugiul în așa zisa Noua Asie care devine un amestec fascinant de tradiție și elemente futuriste. Filmul prezintă un templu budist decorat cu statui ce întruchipează roboți umanoizi, un vechi ritual asiatic de incinerare a morților, atâta doar că pe rug nu e un om, ci un robot, de la care semenii lui își iau rămas bun și nu în ultimul rând, principalul programator al inteligenței artificiale e numit "Nirmata" un cuvânt cu conotații religioase care se traduce prin "creator". Povestea de iubire din film e și ea dislocată din sfera recognoscibilului, urmașul celor doi îndrăgostiți fiind un copil sintetic conceput drept clona unui fetus.
Ideea de revoltă a mașinăriilor împotriva stăpânilor umani are o tradiție îndelungată dând naștere unor personaje memorabile în cultura populară, încă de la roboții din piesa de teatru R.U.R a lui Karel Čapek din 1920 până la replicanții din filmul Blade Runner, genul science fiction a fost un teren fertil pentru intuiția că tensiunea dintre stăpân și sclav duce la conflicte nu doar în cadrul relațiilor umane, ci și în relația om-obiect, atunci când obiectul dobândește un grad suficient de ridicat de, să îi spunem, inteligență încât să își caute emanciparea.
Având în vedere predilecția definitorie a genului science fiction de a ne lăsa cu întrebarea "În ce măsură e posibil să se întâmple cândva așa ceva în realitate?" de la care The Creator nu face excepție, în special luând în considerare actualele îngrijorări care acompaniază evoluția inteligenței artificiale, experimentul de gândire numit "Camera chinezească" elaborat de filosoful John Searle ne-ar putea ajuta să ne limpezim puțin gândurile cu privire la natura inteligenței artificiale. În cadrul experimentului, Searle te îndeamnă să îți imaginezi că ești într-o cameră plină cu cărți în chineză. În camera alăturată se află un chinez care îți trimite printr-o portiță un bilețel cu un simbol în chineză din care nu înțelegi nimic, tu neștiind nicio boabă de chineză. Cu toate astea, începi să frunzărești rând pe rând cărțile scrise în chineză pe care le ai la îndemână până când găsești un simbol care arată la fel ca cel de pe bilețelul primit. Intuind că semnificația simbolului din carte e aceeași cu a simbolului de pe bilețel și că șirul de caractere din carte aflat în continuarea simbolului respectiv e, cel mai probabil, o replică adecvată, transcrii șirul de caractere din carte pe bilețel și i-l dai înapoi. Chinezul care, să presupunem că îți scrisese pe bilețel un simbol care s-ar traduce prin "Ce mai faci?", o să creadă că tu știi chineză atunci când o să vadă că i-ai returnat bilețelul cu răspunsul "Mulțumesc, bine! Dar tu?" fără să realizeze că tu, de fapt, doar ai copiat caracterele dintr-o carte, fără să înțelegi nimic de fapt din ce scrie acolo. Searle sugerează că așa zisa inteligență artificială e asemenea copistului din cameră care ne returnează rezultate fără să fie vreodată conștient de semnificația lor, fie că e vorba de răspunsuri în chineză sau declanșarea unor arme nucleare, așa cum se întâmplă în film. Nenumăratele cărți pe care le are la dispoziție sunt cantitățile enorme de date pe care programul le asimilează și în care identifică tipare de genul "În 99% din cazuri, șirul de caractere Ce mai faci? e succedat de Mulțumesc, bine! Dar tu? așadar, acesta va fi răspunsul care trebuie utilizat", iar chinezul din experimentul de gândire ar fi omul care ajunge să creadă că mașinăria pe care o folosește are o conștiință grație acurateții răspunsurilor pe care i le oferă.
Acest experiment de gândire ajuns între timp un punct de referință în înțelegerea inteligenței artificiale, a fost elaborat drept replică la ceea ce în filosofie se numește fizicalism reductiv, ideea conform căreia conștiința e doar efectul unor impulsuri chimice și electrice din creier. Dacă tiparele acelorași impulsuri, în toată complexitatea lor, ar fi reconstruite în cadrul unei rețele neuronale de pe un calculator, atunci calculatorul respectiv ar căpăta conștiință, un "suflet" în termeni mai populari, sau chiar ți-ai putea transfera tu propria conștiință pe un dispozitiv, asta e una dintre implicațiile fizicalismului reductiv. Pe măsură ce descoperirile din neurologie și computer science avansează, această speculație cum că omul ar putea deveni cândva creatorul unei noi forme de viață autonome, a unei conștiințe artificiale, va continua să inspire atât munca cercetătorilor cât și arta science fiction care vine în întâmpinarea viitorurilor posibile.
Bibliografie:
https://biblioklept.org/2017/09/19/the-shock-of-dysrecognition-philip-k-dick-defines-science-fiction
https://www.britannica.com/topic/RUR
https://youtu.be/tBE06SdgzwM