Dramaturgul, regizorul, actorul și scenaristul Stephen Adly Guirgis povestește că se afla într-un bar când i-a încolțit ideea piesei sale, The Motherf---er with the Hat. Era cu un grup de prieteni bărbați și au început să vorbească despre femei care nu erau soțiile sau iubitele lor, dar cu care aveau relații intime. "Am observat că oamenii sunt infideli în relațiile lor destul de des", spune Guirgis despre rădăcinile piesei sale scrise în anul 2011.
Contrariat de abordarea relaxată a prietenilor în ceea ce privește intimitatea, cuplul, adulterul, trădarea, dramaturgul își expune părerile într-o poveste incitantă a unui cuplu de cursă lungă, Jackie și Veronica. Jackie, eliberat condiționat și declarat renunțător la consumul de alcool și droguri este hotărât să înceapă o relație sănătoasă cu iubita sa din copilărie, Veronica, dar dependența ei de cocaină și prezența pălăriei unui alt bărbat în camera ei amenință să-i zdruncine echilibrul fragil lui Jackie.
Pe o scenă înaltă și foarte spațioasă, panouri despărțitoare conturează trei spații domestice în care locuiesc trei bărbați și partenerele lor. Cel al lui Jackie și Veronica este colorat și dominat de un pat matrimonial în dezordine, cel al sponsorului și protectorului Ralph cu soția sa, Victoria, este foarte ordonat și lipsit de personalitate, dominat de culoarea alb, iar al treilea, ocupat de vărul Julio și iluzoria sa iubită Marisol, are tendințe exotice în consens cu bizareria și exotismul proprietarului său. Este un decor clasic pentru poveste, viața personală se relevă fără ascunzișuri și fiecare nuanță de emoție este vizibilă pentru întregul public.
Nu doar viața personală a lui Jackie scârțâie. Aparențele cad într-un joc de domino crud și neiertător. Cu adevărat, deplin și singular, nimeni nu iubește pe nimeni, nimeni nu aparține nimănui. Pe pat, pe canapea, pe scaun fiecare dintre ce trei bărbați bravează, se autoiluzionează, minte, trădează cu fapta sau cu gândul. Tipologii diferite, personajele masculine conduc spectacolul, completându-se unul pe celălalt într-un portret al unei masculinități erodate, fragile, tulbure. Ascultându-le monologurile, astupându-ți urechile la înjurături și imprecații, simțindu-le nodul în gât atunci când vorbesc despre iubire, înțelegi că și bărbații plâng, doar că lacrimile lor se amestecă mai mereu cu alcoolul, se deghizează în teribilisme infantile sau devin gloanțe oarbe într-un pistol neletal.
Pe măsură ce acțiunea se prelungește în apartamentul frumos amenajat al lui Ralph și al soției sale Victoria, spectacolul atinge subiectul destrămatului vis american în clasa de mijloc, iar frustrările autentice legate de dependență fac loc unei povești mai familiare despre crizele bărbaților de vârstă mijlocie. Slăbiciunile sexului bărbătesc sunt la vedere. Gândul ne zboară la Cloaca Mariei Goos, la Panica lui Mika Myllyaho, la Arta Yasminei Reza și chiar la American Buffalo al lui David Mamet. "E masculinitatea o forță ce nu-și mai găsește spațiul de manifestare? Există o discordanță între setările cu care ne-a înzestrat specia și mediul social pe care ni l-am construit? S-a ratat, s-a pierdut undeva, ceva?" se întreba într-un interviu regizorul Theodor-Cristian Popescu. Spectacolul Pălăria oferă unele răspunsuri.
Cu ritm și coerență, spectacolul își crește dinamica acțiunii de la o scenă la alta, creează o lume darwiniană viscerală și agitată, furioasă și zdruncinată, dar mai ales neputincioasă în a zări porți către lumină. Într-un fel, sunt explicabile dependența și abuzul de substanțe, așa cum sunt scuzabile înjurăturile (fără să aibă mereu sens contextual). Jackie, cu furia lui îndreptățită, trădat, umilit este prototipul clasic într-un astfel de mediu.
Spectacolul de aproximativ două ore solicită membrii distribuției, nu doar la nivel fizic, ci și emoțional. Pendulând între pasiune, blasfemie și sinceritate autentică, toți se luptă cu disperare pentru lucruri ce ne par ușor de câștigat și de menținut (așa să fie?): un loc de muncă stabil, o familie unită, o prăjitură cu înghețată, o relație stabilă.
Masculinitatea slabă este punctul central al piesei care se concentrează strâns pe personajele sale de acest sex. Protagonistul Jackie, redat de către Vlad Logigan în nuanțe de machism și vulnerabilitate este sincer, loial, nesigur, dar încrezător într-un viitor care să îl găzduiască mai confortabil decât trecutul. Ieșit proaspăt din închisoare, eliberat condiționat, se întoarce la prietena lui de o viață, Veronica, hotărât să-și schimbe viața. Până când acea pălărie devine o batistă a Desdemonei. Victimă și agresor, trădat și trădător, Vlad Logigan își poartă personajul printr-un labirint emoțional fără niciun fir călăuzitor. În momentele cheie din expresiile și gesturile actorului întrezărești un romantism greu de ucis, dar și un naturalism genetic imposibil de frânat. La un moment dat, Jackie urlă: "Mă doare!" și acest urlet se multiplică în glasul, privirea, sufletul tuturor celorlalte personaje. Într-una dintre replicile finale, Jackie spune: "Viziunea ta asupra lumii? Nu este a mea. Și ziua în care va fi, aceea este ziua în care mă voi împușca în cap. Nu m-am făcut curat să trăiesc așa." Curățenia trupului, spiritului, sufletului necesită îmbinare și armonie, lipsa uneia distrugându-le pe celelalte. Atributele personajului, dar și patosul, energia, forța pe care Vlad Logigan le are, dăruie lui Jackie valențe de erou tragic. Jackie se luptă pentru fiecare gură de oxigen, în timp ce nimic nu se leagă, totul se rupe pentru că putreziciunea s-a instalat perfidă și greu de stăvilit.
Ralph al lui Dan Rădulescu stă bine așezat pe un edificiu construit deja de roluri ca Don Juan, Richard, Gore, El. Plăcerile și chinurile adulterului, machiavelismul, oportunismul personajului sunt valuri prin care înoată sigur și în stiluri diferite. Relaxat, dar nu neglijent, stăpân pe situații, fără îngroșări, cu replici rostite curat, dar cu multe subînțelesuri, cu o gestică ponderată în consens cu tipologia personajului, Dan Rădulescu are valențe deja probate pentru comedie. Încercând să demonstreze că viața sa echilibrată a fost un panaceu, Ralph îl întreabă pe Jackie "Câți ani crezi că am?" "Nu știu", răspunde Jackie. "46?" "Bine", răspunde contrariat Ralph după o pauză, "Dar arăt de 46 de ani?" Câteva cuvinte banale, o pauză, o privire și potențialul de interpret de comedie se dezvăluie cu rafinament.
Excelent Alin Florea în rolul vărului Julio! Singurul îmbrăcat cu un costum de teatru care spune ceva despre personaj (caraghios, naiv, bizar), loialul și excentricul văr al lui Jackie, Julio, într-un fel centrul moral al spectacolului, găsește în Alin Florea actorul care îl propulsează din zona decorativă spre cea de substanță. Cu un zâmbet timid și un discurs plin de subînțelesuri, alintat pentru a-și masca nesiguranța, timid, cu o tristețe interioară care îți frânge inima, Julio merge pe aceleași nisipuri mișcătoare și fierbinți ale singurătății. Dacă ceilalți doi se confruntă cu niște partenere reale, lupta lui Julio se duce pe un tărâm al fanteziei. Minunata Marisol este plecată nu doar la conferințe, ci și din viața sa. Angajându-se să-i acopere spatele lui Jackie într-o întâlnire potențial violentă, Julio spune: "Van Damme este gata", adoptând personajul starului de film care a suferit aceleași probleme de dependență. Alin Florea reușește să exprime o anume curățenie sufletească, atrage simpatia publicului pentru că se depărtează de parodia amuzantă și convingătoare a machismului sau, mai degrabă, o îmbogățește cu luminile și umbrele unui bărbat diferit și foarte singur, însetat de iubire și prietenie, care crede în acestea, așa cum crede în onoare, familie, loialitate. "Când ești tânăr, prietenii tăi chiar contează", spune Guirgis. "Sunt ca tribul tău, atunci când îmbătrânești lucrurile devin mai complicate, iar regulile pe care ni le învățăm când suntem copii nu se aplică neapărat până la vârsta adultă. S-ar putea să ai un prieten care îți este total loial, dar care este un ticălos pentru femei. Nu ne încadrăm neapărat cu toții într-un pachet ordonat."
Piesa nu este generoasă cu rolurile feminine, fiind o poveste despre Jackie și Ralph și vărul Julio. Mirela Zeța o interpretează pe Veronica, femeia caracterizată de Ralph drept "un animal sălbatic care a fost crescut de lupi în nenorocita de Transilvania portoricană", iar Maria Obretin pe Victoria, soția lui Ralph, blazată, frustrată, colcăind de hormoni și visuri ratate. Cele două actrițe, Mirela Zeța (Veronica) și Maria Obretin (Victoria) abordează rolurile nu atât de zemoase ca acelea masculine cu energie, senzualitate și patetism, dar sunt dezavantajate nu doar de partitură, ci și de un soi de vulgaritate a replicilor nu mereu justificată, deranjantă prin repetitivitate și inadecvare.
De remarcat coregrafia semnată de Flavia Mihășan care face ca acel du-te-vino permanent al personajelor să aibă sens, iar scenele de încleștare să fie credibile, deloc ridicole. Muzica live interpretată instrumental de către Andreea Csibi, Vlad Vedeș, Bogdan Gugu și vocal de către unii dintre actori punctează momente extrem de încărcate emoțional ale narațiunii, lăsând răgazul unor reflecții de moment.
"Ori de câte ori scriu personaje extreme în situații extreme, dacă mi-am făcut treaba corect, speranța mea este ca publicul să nu se uite doar la o piesă despre oameni pe scenă. Speranța mea este că ei se pot vedea pe ei înșiși într-un fel, că se pot vedea pe ei înșiși și pe cei mai apropiați." spune autorul. Finalul surprinde trei bărbați singuri, trei eșecuri, trei dureri. Pălăria nu mai este o scriere doar despre adicții și trădări, nu mai caricaturizează pentru a stârni râsul. Este despre noi toți și despre ce am putea deveni în situații extreme, despre vulnerabilități, despre toleranță și mai ales despre singurătate. Îi ierți pe toți pentru că față de toți simți compasiune. Poate pentru simplul gând că speri că într-o situație similară, cineva te va ierta, te va înțelege și pe tine.
Pălăria
Centrul Cultural Lumina
De Stephen Adly Guirgis
Distribuția: Jackie: Vlad Logigan, Veronica: Mirela Zeța / Maria Obretin, Ralph D.: Dan Rădulescu, Victoria: Maria Obretin / Ana Crețu, Julio: Alin Florea
Muzică live: Andreea Csibi, Vlad Vedeș, Bogdan Gugu / Coregrafia: Flavia Mihășan.