Deja vizibil conturat binomul regie-dramaturgie Irisz-Doru, fie că vorbim de Sakura Sandwich, sau de cerul (hartă către casă), pentru care aduc aminte în treacăt petiția mea expresă să-și schimbe numele în "cer o hartă către casă", el devine acum cvasi-recognoscibil și ca trinom regie-dramaturgie-scenografie: Irisz-Doru-Clara (by the way: Irisz Doruclara, scris așa, ar putea fi numele inventatorului unor forme noi, predat peste câteva zeci de ani pe kindle-urile copiilor de pretutindeni în webinarii online despre perfecțiunea potrivirilor exersate, despre soartă, despre faptul că nimic nu e întâmplător și despre bucuria de a experimenta prototipuri de spectacol care să devină un soi de statement, sau măcar o semnătură aparte). Da, ăsta e felul meu de a aprecia echipa din spate (împreună), pentru că mi se pare fascinant modul în care toate spectacolele făcute în combinația amintită grefează aceleași elemente de viziune în lucruri la care, cu toate acestea, nu te aștepți. O să îi și separ pe protagoniștii bi/trinomului de studiat în cauză, în încercarea de a deconstrui pe elemente spectacolul familie normală.jpeg, pentru că ar fi foarte multe de spus, chiar și în relație cu spațiul de montare, Apollo111 Teatrul.
Hai să o luăm de la text citire. Doru pare să fi răsărit pe un streak-fenomen, dramaturgic vorbind, după ce a stat și a copt câteva direcții estetice pentru textele sale, apoi le-a livrat și cantitativ, dar mai ales calitativ. Și folosesc verbul "pare" pentru a-mi accentua o revelație avută cu prilejul intersectării cu o parte dintre textele sale. Ca să vorbim doar despre cel în cauză acum, dar cu cross-overs și către celelalte (unele lucruri se aplică), Doru a găsit o rețetă facilă de a face un melanj între potențialul comercial și a avea ceva de zis, iar abordarea lui (culmea) îmi aduce a ceva din textele lui Tennessee Williams, dar raportate ideologic la perioada în care ne aflăm. Totuși, Tennessee Williams, în scriitura lui din America anilor '50, vine cu tautologia asta mascată, cu dublaje senzoriale (dar fără aglomerare) a experiențelor de text, cu gesturi nu neapărat necesare, cât suficiente (și apoi tocmai cu exagerarea lor). Și din condeiul lui ies minunății precum e Pisica pe acoperișul fierbinte sau Menajeria de sticlă. Un stil dramaturgic care respectă foarte mult simbolul, cu apetență pentru simbol. O dramaturgie care stoarce și un efect formal, dincolo de sensul ales.
Mai încoace, către zilele noastre, Doru pare să aibă aceeași apetență pentru simbol, dar într-o lume post-simbol, sau pentru un anume cod (chiar melanj poetic), într-o lume post-coduri. Textul e frust, e simplu, e sincer ca schelet primordial: familie normală, peste care se grefează în feluri dibace extensiile înțelese ca gimmick-uri, elemente de formă:.jpeg. Așa am separat eu mental, ca să pot să descifrez dramaturgia, dar surpriza și mai mare e că nu e nimic de descifrat, e doar de observat: textul se explică până în măduva lui în fața noastră, aș putea să zic că se chiar "hiper-explică" pe alocuri, totul devine concret într-un domino ghidat către final, dar asta e problema textelor dinspre 2000 încoace, tendința de a explica totul, cât să nu ne mai putem plasa cu inima întreagă în suprarealism, sau mai degrabă să ne plasăm într-unul teoretic.
Și aici vine scenografia Clarei în ajutor. Spectacolul se întâmplă într-un studio foto, concentric cu această cutie rotativă cu socket-uri, cum sunt cutiile alea de la bâlci în care lovești ratoni cu ciocănelul ca să câștigi tot felul de tichete. Familia NU e normală, așadar. Totul converge către a înțelege asta, din prima. Decorul e, pe cât de aparent-complicat, pe atât de practic pentru nevoile scenei. Fiecare scenă e câte o nouă librărie de stock photos, tautologic cu textul, care fix despre asta vorbește, despre alăturări neobișnuite de obiecte / persoane, scopul ședințelor de familie de la micul dejun (întins către seară, în fiecare zi).
Îl avem de la început pe David (jucat de Bogdan Iancu), despre care ne e destul de clar că joacă o fantomă, cam cheesy, dar tot pe direcția aia de dramaturgie americană de care vorbeam, fratele mort al Dariei (jucată de Pamela Iobaji). Ionuț (nume ales previzibil pentru inserția glumelor-tip Ionuț Permit / Ionuț Garantez, jucat de Adrian Ban) este iubitul Dariei (dar gen, din online...) care ajunge într-o noapte la ea acasă și ulterior rămâne glitch în universul stock photos al părinților Dariei. Și îi și place, culmea, ba se mai și implică în afacerea de familie cu noile sale "contribuții". Intrarea lui e mișto (dar nu v-o spun, să nu vă stric surpriza, ci doar să vă construiesc o așteptare), iar din momentul în care se blenduiește perfect în peisaj, familie normală.jpeg devine (personal) un fel de The Fairly OddParents, vibe-ul de desen animat se îngroașă, gimmick-urile textuale de care vorbeam la început persistă, ca intervenții suprarealiste inexplicabilă, gândite să dezumanizeze, să depersonalizeze pe toată lumea ca apoi, prin contrast, să poată sconta un efect de sensibilizare. Urmează o pledoarie a contrastelor, într-un sistem binar, 2D, în care fiecare personaj e intenționat plat, ca o piscină gonflabilă încă neumflată, pe care textul o umflă la un moment dat (previzibil) cu aer fresh din plămânii lui textuali de text. Pe cât de clișeic, pe atât de funcțional, cât de tare poate să fie să folosești exagerări de formă pentru a surprinde un moment de esență a personajelor. Și cât de perfect tehnic, uimitor, precis și fin, dar aproape searbăd pentru un consumator cronic de desene animate pe pâine, "cu CACAO" (e din spectacol asta, se reiterează uneori, o să vedeți).
Și ajung la regie, sau la viziunea unitară, semnată de Irisz Kovacs. Un bet foarte safe în a construi dinspre criptic spre self(hyper)explainatory e fix cel al aparenței de bombasticitate, sau concursul de împrejurări care te fură orice ai face, oricât te-ai opune. Avem în față o simbioză atât de coerentă a tuturor elementelor (sau aparența ei, cel puțin), încât e greu să nu îți placă, unde mai pui și fața comercială pe care o vezi (mai ales) în relația cu lumini-sunet: univers de care se ocupă Adrian Piciorea bine, ca întotdeauna. Și aici intervine relația cu spațiul de montare de care vorbeam. Pentru Apollo, teatru, club & găzduitor de evenimente, genul ăsta de dinamism e unul prielnic (dar e de văzut asta și pentru publicul lui). Inteligibilitatea e cheia consumului, dar ține și vălul pretențiilor, dar trebuie să recunosc, eu sunt undeva pe la mijloc. În sensul în care regia mi se pare una de idee (și pe care nu o pot neapărat identifica prin separare funcțională de restul universului, ceea ce-i și bine și nu e), la fel cum, având acum un spectru mai larg din montările semnate de Irisz, îmi lasă impresia (poate cinstită, poate nu), că totul e un trip-mimesis care ascultă întotdeauna de prima idee, pe filosofia simplă că accesibilul meu e totodată și accesibilul celor din jur. Sigur, asta funcționează pentru un anumit gen de public (printre care mă regăsesc atunci când vin să văd spectacole fără scop critic), vine cu o lejeritate care simplifică întreg procesul până la nefericitul: "asta puteam să fac și eu!" (let's call it "un fel de wow de suprafață, dar care funcționează" / de ce nu?!: "prăjeală"). Postironic și playful ca propunere de spațiu & rezolvări, regia de genul trăiește într-un doom scrolling constant în care se bate cu alte medii & trenduri și ieșirea din loop e una cantitativă. Dar eu chiar cred în trinomul amintit mai sus, și dacă ar fi să se teoretizeze cândva o nouă formă de expresie în teatru, ar purta numele Irisz Doruclara (da, legat).
Dar actorii? Fac o treabă bună împreună, preferatul meu (cred că și după tipologie) e Florin care, cu excepția momentelor de comic-book, chiar face o treabă extraordinară în rolul tatălui, confuz și sensibil, adeseori depășit de situații, dar foarte bine jucat. În același spectru, Cristina face din rolul mamei un periplu iritant, dar extrem de apropiat de ideea de familie normală.jpeg. Dacă scuturi exagerările voite, esența e mereu acolo, surprinsă bine. Bogdan face (din rolul fantomei fratelui) o treabă foarte cinstită și wholesome pentru un personaj definit ca plat/2D, respectă schema lucrurilor cu un simț foarte calibrat și dozează bine patetismul și pseudo-realismul evocate, la fel cum o face Pamela în intervențiile ei, ca singură figură tridimensională a spectacolului. Adrian nu mă convinge neapărat cu personajul iubitului Dariei, Ionuț. Adică o face, la nivel de gimmick-uri (știu, e cuvântul articolului de față), dar e într-un degradé față de celelalte personaje din schemă, mă ia cu el abia la una dintre scenele finale, când devine uman într-un mic moment de tandrețe. Tot așa cum Bogdan își împlinește sensul ca apariție abia în scena finală (și, dincolo de scriitură și de alegerea regizorală, mi se pare un personaj tautologic care ar putea foarte ușor să nu fie prezent pe parcursul spectacolului, dar e important ce face / ce aduce în plus, mai ales că e prezent non-stop). Chiar dacă nu sunt fanul reprezentării ca atare, din perspectiva sensului în relație cu hiperexplicarea amintită, Bogdan este (nu în sens cheesy) un deliciu de privit. Devine un liant între lumile posibile, stabilește și o convenție în raport cu publicul, pe care o mai reiterează unele personaje pe același model din când în când. Ba mai mult, ne și amintește de funcționalitatea textului din spate, alegerea unui suprapersonaj face asta întotdeauna, dar totul e încununat de finalul ales, în care fiecare personaj coboară înapoi într-o realitate mimetică dintr-o matrioșcă mai mare, tehnică, a unor realități succesive, într-un moment extraordinar de emoționant, dar cuprins în puterea unei singure fotografii. O fotografie de familie. Completă.
Vă super invit, somez și recomand să mergeți la viitoarele familie normală.jpeg și să nu vă opriți doar la librăria foto făcută post-reprezentații, pentru că experiența transcende calitatea de simplu spectacol de poze. O să simțiți chestii, într-un fel familiar și ciudat deopotrivă, iar afectul ca referință va veni din angrenarea personală în poveste. Pentru mine a funcționat (cu mențiunile pe care le-am făcut) și am văzut că e emulat bine pe spațiul de la Apollo111. Devăzut.jpeg