În după-amiaza zilei de 14 octombrie 2023 m-am întâlnit la Teatrul de Păpuși Prichindel din Alba Iulia cu un copil, ca oricare altul, pot spune acum, care nu avea nevoie decât de cele trei lucruri despre care am vorbit, dar care era privit de cei din jur doar ca o păpușă de lemn care merge și vorbește. Nu și de cel care i-a dat viață - Gepetto, cioplitorul în lemn, care-și spunea bătrânul cioplitor, dar care, de fapt, nu era bătrân, era doar obosit de tristețea care pusese stăpânire pe el din cauza singurătății și de modul în care era tratat de ceilalți: domnia sa calică.
Da, știu, îmi veți spune că v-ați dat seama despre ce poveste este vorba, despre Pinocchio. Doar că povestea care s-a derulat în fața ochilor mei și a multor spectatori nu a fost povestea binecunoscută a lui Carlo Collodi. NU, nicidecum! Chiar dacă avem printre personaje o vulpe și un motan, un circar, ca să spun așa, evident o păpușă de lemn, povestea aceasta a fost cu totul altfel.
O scenă turnantă, care ne prezintă un alt cadru de joc, cu trei spații bine marcate, ne invită, din start, la teatru. E teatru în teatru. Și scena va deveni, cu fiecare scenetă în parte, un alt spațiu: zidul unei case cu obloane, un teatru de păpuși, o sală de clasă, scena unui show de talente. E ca un carusel, care după fiecare rotație aduce o altă imagine, cu o altă poveste. Nuanțe de gri, ocru portocaliu strălucitor, roșul catifelat dau culoare, rând pe rând, scenetelor.
O actriță (Laura Boboc) își face intrarea pe acestă scenă ca să ne ureze bun venit la teatru și la poveste. Ne atenționează, așa cum am făcut-o și eu adineori, că povestea pe care urmează să o urmărim este altfel: O să vă spun o poveste, o poveste pe care sunt sigură că n-ați mai văzut-o și n-ați mai auzit-o vreodată. Este povestea unui copil, cu totul și cu totul de lemn pe care îl chema Pinocchio. Da, dar nu e vorba de vestitul Pinocchio, cel cu nasul lung, cu... povestea aceea pe care o știu toți copiii. Pinocchio al nostru nu este un copil ca toți ceilalți. El prinde viață doar atunci când e iubit, când cei din jur îi oferă încrederea, bunătatea și dragostea lor.
Din start vom vedea convenția teatrală prezentă în scenă, pentru că aceeași actriță îi va da glas și mișcare lui Pinocchio, va fi și zâna, dar și actrița care are rolul de povestitor. Ea urmărește tot ce se întâmplă cu Pinocchio, uneori parcă ar fi un alter-ego al acestuia, alteori un martor mut, dar și interacționează cu publicul, invitând la participare, precum un demiurg care le diriguiește pe toate.
Gepetto (Iulian Costea) își face apariția și se prezintă în fața publicului, cântându-și, live, povestea de viață. El poartă în spate, așa ca un geamgiu de pe vremuri, un cadru cu băncuță, pe care atârnă fel de fel de obiecte din lemn, confecționate de mâinile-i dibace. Nu e privit cu ochi buni de cei din jur, e ironizat și batjocorit pentru că e simplu, e modest și nu îi pasă de ceea ce se spune despre el. Doar că e trist și bolnav de singurătate. Dar bunătatea și dorința lui nemăsurată de a avea un copil fac ca acest lucru să fie posibil și să devină realitate. Actrița-povestitor, cu ajutorul copiilor, face o magie și păpușa de lemn, care stătea cuminte în traista cioplitorului, capătă viață și glas. Acest lucru îi aduce mare bucurie lui Gepetto, dar stârnește, în același timp, interesul celor care îl urmăreau pe sărăntoc, privindu-l ca pe un bun de preț, de pe urma căruia pot obține mulți bani. Banul este cel care pune în mișcare un angrenaj greu de distrus, care cariază societatea în care trăim și care, din păcate, guvernează. Astfel, rând pe rând, îl vor urmări pe Pinocchio, păpușa care vorbește și merge singură, ca să îl aibă în proprietate.
Vulpea (Irina Melnic) și Motanul (Adam Boboc), interpretați de doi actori îmbrăcați ca niște persoane care sunt mereu pregătite de spectacol: doamna Vulpe poartă o rochie portocalie, accesorizată de un șal din pene artificiale, de o culoare similară rochiei, cu sandale-platformă strălucitoare, și domnul Motan, cu o redingotă în nuanțe albăstrii, complementare culorilor vulpiței, pantaloni și pantofi negri, reprezintă tipologia umană a bișnițarilor, care vând și cumpără orice este la mai mică sau mai mare căutare. Doar ăsta este scopul lor în viață și fac orice să și-l atingă. Ei îl fură pe Pinocchio și îl vând Directorului de teatru, care nu a reușit să-l obțină, singur, de la Gepetto.
Directorul de teatru (Tudor Cristian Popa) este un pseudo-artist, care se ține mare sforar, pentru că doar asta poate să conducă, niște biete păpuși, care nu îndrăznesc să nu îi dea ascultare. Poartă bocanci, geacă de piele, blugi, beretă șmecheră și un lanț mare, argintiu, care îi împodobește pieptul. Se crede cineva și se dă mare că este directorul unui teatru de păpuși. El pare că dă viață acolo celor trei păpuși pe care le deține: Arlechino, Colombina și Pulcinella, care dansează, râd și plâng la comanda lui. Nu e decât un bâlci, o commedia dell'arte, care stârnește hazul gloatei. Dar gloata, care plătește ca să se amuze, te taxează, te huiduie, dacă nu îți iese spectacolul. Și spectacolul său cu Pinocchio nu iese, pentru că Pinocchio rămâne de lemn atunci când se află în compania celor care nu îl iubesc, și pentru că Pinocchio a convins păpușile să tacă, la rândul lor, în semn de solidaritate. Spectacolul e un eșec, Directorul teatrului de păpuși e disperat, fapt care îl determină să plătească, acelorași bișnițari, ca să îl ducă la școală, să învețe să vorbească.
Așa ajunge Pinocchio la școală. Școala noastră cea de toate zilele, care are multe carențe, care tot plusează cunoștințele copiilor, mult peste capacitatea lor de înțelegere. Și dincolo de acest aspect, mai avem și așa-ziși educatori, ancorați în sistemul de predare de dinainte de revoluție, cu profesorul autoritar (doamna Profa - Ramona Benchea Mincu, în ținută austeră, de profesoară, cu ochelari, care parcă îi îngustează și mai mult orizontul), care le știe pe toate, taie și spânzură, este suprem la catedră. Iar elevii sunt proști, măgari și enervanți. O scenetă plină de umor și de ironie la adresa sistemului de învățământ, din care, evident, nimeni nu iese câștigător. Chiar și pauza, mult așteptată de elevi, dar, se pare, mai ales de profesor, se transformă, având multe interdicții (nu vorbiți, nu alergați, nu cântați) în lecție online. Aici scena turnantă a devenit peretele clasei pe care, într-o parte avem tabla neagră, pe care se va scrie alb pe negru, cuvântul "magic"- matematică, iar în cealaltă e ecranul unui televizor, care oferă posibilitatea de desfășurare a lecțiilor online. Profa apare pe ecran cu bigudiuri pe cap, din confortul căminului său, pentru o lecție de gramatică, la care și ea se cam încurcă la un moment dat. Evident, în acest mediu, Pinocchio nu are cum să vorbească. Așadar, nu este bun nici pentru școală și este exmatriculat.
Astfel, ajunge din nou la teatrul de păpuși, unde singurii săi prieteni, Arlechino, Colombina și Pulcinella, vor încerca să îl distreze. Din păcate, ei îi aduc aminte de profesoară și de directorul teatrului, fiecare cu maniera sa autoritară, și îl fac să plângă. Dar există o zână a păpușilor, care, invocată, vine să ajute. Pinocchio o strigă pe zâna păpușilor (un moment teatral emoționant, când schimbarea de voci și de atitudine este la vedere și, cu toate acestea, nu simți că este un singur actor pe scenă care interpretează, ci vezi păpușa care vorbește, ea vorbește, și personajul Zâna), care vine și îl liniștește. Pinocchio adoarme cu speranța că îl va revedea pe Gepetto, papa al lui, așa cum i-a promis Zâna, doar că pe urmele lui sunt vânătorii de bani, de recompense.
Unde este oare bun? se întreabă Vulpea și Motanul, că se pare că nu știe să facă nimic. Dar bișnițarul tot bișnițar rămâne și face tot posibilul să mai scoată ceva bani de undeva, de oriunde. Așa că îl înscriu la un show de talente. Știți cu siguranță show-urile unde ajung și copii și adulți, care vin sau sunt aduși de părinți sau profesori cu speranța unui mare câștig, de bani și popularitate. Juriul de "specialitate", format chiar din cei care râvneau la prestigiu de pe urma păpușii de lemn: doamna Vulpe, domnul Motan, Profa și Directorul teatrului de păpuși, așteaptă cu încordare prestația unicului candidat. Dezamăgire totală, și X-urile apar rând pe rând, strălucitoare, ca să respingă candidatul care nu spune și nu face nimic. Moderatorul show-ului (Mădălin Costea), un tip naiv, pentru care strălucirea reflectoarelor e totul (și sacoul său strălucește, iar peruca blondă, care îi maschează chelia-i la fel de strălucitoare, îi conferă un aer lipsit de valoare, de autenticitate) e disperat, mizase totul pe acel candidat unic, iar acum totul se duce de râpă, bani pierduți, faimă...
Dar apar Gepetto și Zâna, moment în care Pinocchio vorbește și toți ceilalți sunt martorii minunii mult așteptate, care, într-un final, s-a produs. Toți îl vor acum pe Pinocchio, toți îl revendică, drept cei care îl posedă, i-au dat viață, sens. Fiecare îi promite ceva. Bietul Gepetto nu știe cum să își protejeze copilul, creația. Și într-un moment în care toți se certau și nu erau atenți, Gepetto și Zâna / actrița-povestitor evadează în sala de spectacol, printre spectatori și cer ajutorul copiilor. Îi roagă să strige că fiecare din ei este Pinocchio, apoi să strigăm toți, în cor, că Pinocchio suntem noi, pentru că În povestea noastră... n-a fost odată... Este și va fi mereu Pinocchio, căci în fiecare dintre noi este un copil, care are nevoie de căldura și dragostea noastră. Să-l iubim și să fim mândri de el, fiindcă fără el, fără Pinocchio al nostru, am fi mai răi, am fi mai urâți și n-am mai trăi.. fericiți până la adânci bătrâneți. La final toți actorii vin pe scenă, în jurul lui Pinocchio, a lui Gepetto, al povestitoarei, lăsând așa, în văzul lumii, o parte din ținuta personajului, ca și când acum suntem noi actorii în fața voastră și cântă la unison. Au fost unul pentru toți și toți pentru unul într-o poveste unică și emoționantă.
A fost teatru în teatru, a fost teatru de bâlci și commedia dell'arte, a fost poveste în poveste (pentru că Gepetto îi spune despre povestea Micului prinț, care punea multe întrebări, așa ca el, care voia să afle despre adevărul din lume și ce însemnătate are), cu multă, multă emoție.
Toate scenetele s-au derulat într-un ritm susținut, pline de muzicalitate, de culoare. Totul a fost bine gândit, în complementaritate, în contra-punct. Pinocchio, așa cum a fost el conceput și realizat, este chiar o păpușă de lemn, cioplită, nefinisată, de culoarea lemnului (Sculptură Pinocchio: Bajkó Attila și Kiss Attila Etele), dar care chiar prinde viață și atunci când copiii au fost întrebați cine a vorbit, au spus clar: Pinocchio. Asta spune cu certitudine că măiestria celor care au scris - Kovács Ildikó și Dan Hândoreanu, a celui care a gândit și coordonat totul - Béres László, dar și a interpretării artistice - Laura Boboc, și-a atins scopul. Scenografia lui Bajkó Attila și muzica lui Cári Tibor, precum și interpretările celorlalți actori au contribuit din plin la realizarea unui spectacol complex, în care umorul, ironia, arta actorului și a păpușarului să te poarte pe tine, spectator, în poveste, ca și când ai fi parte din ea. Și pleci de la spectacol cu întrebări, cu zâmbet, cu lacrimă, dacă ești adult. Dacă ești copil, pleci cu povestea, cu ce te-a amuzat, cu ce ai simțit, dar clar NU indiferent. Și cel mai important mesaj al spectacolului este să fim atenți la copilul din noi, dar mai ales la copiii de lângă noi, pentru că Orice viață este miracol!
Pinocchio reloaded
Spectacol produs de Teatrul de Păpuși "Prichindel" Alba Iulia
După un scenariu de Kovács Ildikó și Dan Hândoreanu
Regia: Béres László
Scenografia: Bajkó Attila / Sculptură Pinocchio: Bajkó Attila și Kiss Attila Etele / Muzica: Cári Tibor
Distribuția: Laura Boboc, Irina Melnic, Ramona Benchea Mincu, Iulian Costea, Mădălin Costea, Adama Boboc și Tudor Cristian Popa
Asistent de regie: Elena Madaras / Lumini: Călin Popa / Sunet: Florin Andrea / Mașiniști: Florin Badiu și Gheorghe Hațegan / Realizare costume și materiale de decor: Mirela Tămășan.