"Este nevoie de cât mai multe instrumente care să vorbească despre provocările cu care se confruntă mamele care au pierdut sarcini și modul în care societatea le poate sprijini mai bine. Pentru că niște oameni de inimă au pus umărul ca această instalație să se întâmple, să contribuie la sănătatea mintală și emoțională a noastră, ca societate."
Instalația a fost realizată cu sprijinul unei echipe de profesioniști: concept / conținut vizual / prelucrare texte - Camelia Rangu (Popescu); sunet - Mihai Toma, Cosmin Mîrza; voce: Roxana Morun, Andreea Oance, Ana Maria Pandele, Felicia Ristea și Ioana Sapianu; programare / recuzită tehnică: Jam Props, Cosmin Obreja.
"Nu pot să descriu sentimentul ciudat pe care l-am avut în momentul nașterii, când am simțit pe de-o parte acea bucurie pe care o ai când îți naști copilul, urmată imediat de o durere de nedescris pentru că se naște fără viață, fără să îi auzi țipătul. Este ireal", povestește una dintre mame.
Evenimentul a fost organizat de Asociația Sinaptica Mehedinți în colaborare cu Direcția Județeană pentru Cultură Timiș.
*
O lumină difuză și roșie, într-un spațiu strâmt, lângă o piață ca un centru al vieților noastre de până atunci. Plus o poveste care avea să schimbe pentru totdeauna felul în care am privit maternitatea. De la ceva care ți se dă sau mai bine zis - ți se cuvine, ca și cum toate trebuiau să ți se întâmple ție fără cel mai mic efort - la un moment de introspecție în care îmi dau seama de cele mai multe ori că nu știu să spun un "mulțumesc" pentru ce am primit până acum. Dar probabil că și asta face parte din condiția umană: să nu știe că are până nu pierde, să nu știe să aprecieze până nu se află în pericolul de nu a mai avea și așa mai departe. Plini de condiționări și limitări, în care sintagma "sky's the limit" pare cel puțin puerilă, ne ducem viețile într-o inconștiență demnă de milă. În acest gen de inconștiență mă regăsesc de multe ori, până când îmi dau seama prin experiența celor de lângă mine, ca un duș rece că: nu, nu toate ți se cuvin. Și nimeni nu-ți garantează dreptul la viață. Nici al tău și nici al copilului, născut sau încă nenăscut. Pare (i)real, dar este cât se poate de pe bune: multe mame rămân cu brațele goale, chiar și în momente în care totul pare să funcționeze lin și fără peripeții. De-aici până la a-ți da seama că vei pierde ceva esențial pentru existența ta, poate fi doar un inspir sau o bătaie... de inimă. Până când realitatea se poate transforma în ceva care să-ți pară ireal. Iar cel mai sinistru aditiv la sentimentul de ireal este singurătatea.
Revin la acea lumină difuz-roșiatică și la poza cu orhidee în părul din fotografia unei prietene care a pozat ca model pentru un proiect atât de intens emoțional încât mulți dintre noi preferă să facă orice altceva decât să-l confrunte: pierderea unei sarcini. Și în acel bubuit al ritmului unei ecografii imaginare, în care inima bebelușului nenăscut încă pulsa, pătrund într-un spațiu în care mi-e greu să respir și mi-e greu să aud: poveștile celor care au trecut printr-o astfel de pierdere. Un subiect despre care nu se vorbește niciodată. Mai degrabă vorbim de masacre și despre bombardamente, dar niciodată despre pierderile de sarcină care lasă urme de neșters în mintea și sufletul atâtor femei care aleg de cele mai multe ori să rămână tăcute.
Și de aceea o admir pe Camelia, autoarea acestei instalații imersive care s-a încheiat în această duminică (22 octombrie 2023): pentru că a reușit să scoată la iveală o asemenea tragedie și odată cu ea să dea glas altor mame cu brațe goale. La unul dintre proiectele ei fotografice am luat și eu parte și cred că a fost pentru prima oară în viața mea când m-am simțit puternică fiind expusă și vulnerabilă. Ceva se întâmplă când te întâlnești cu oameni care trec prin momente dure emoțional. Devii și tu mai puternic. Mai puțin singur. Și poate puțin mai ascultat.
Și aplecând urechea la vocile celor care au contribuit la acest proiect, recitând declarațiile unor mame cu brațele goale care au avut curajul să se ducă în acel moment și să spună cum a fost: întâlnirea cu sine, cu sistemul sanitar, cu familia, cu divinitatea, cu propriile principii, cu sentimentul de inutilitate, rușine sau furie. Toate aceste întâlniri (i)reale pentru mulți dintre noi, prindeau voce într-un cor comun care părea să spună: sunt încă aici și voi fi pentru totdeauna - o voce fără voce, un corp fără corp și un suflet care nu a ieșit niciodată din stadiul de făt.
Deși știu că e doar o instalație în formă de uter, tapițată cu vată și nylon, butoane în spatele orhideelor și imagini ale ecografiilor bebelușilor nenăscuți, simt o puternică stare de apăsare, ca și cum și eu aș fi fost acolo: captivă între tărâmul celor vii și tărâmul celor morți.
"Este vorba despre reziliență și adaptare. Am realizat o construcție transparentă și fragilă pentru că eu m-am arătat lumii deschisă și vulnerabilă și am acceptat idei, ajutor, perspective noi. Și deja nu a mai fost despre mine, ci despre toți cei care au fost lângă mine, cu fapta și cu gândul." spunea Camelia în blogul ei început în 2009, când poveștile erau despre călătorii, explorat spații exterioare și cunoscut lumea. Îmi suna cunoscut acest gen de căutare. Până când îți dai seama că adevărata descoperire e mult mai aproape de tine. Nu și mai la îndemână.
Ascultând sunetul bătăilor inimii imaginare, aveam o ușoară senzație de regresie. Dau să ies cât mai repede. Mă uit în ochii Cameliei și văd calm și stăpânire de sine: "În ultimele zece zile i-am invitat pe oameni să se întoarcă înapoi în pântece. Femei, bărbați, familii cu copii, timișoreni, dar mai ales turiști au trecut curioși pe lângă un spațiu modest, de unde se auzeau niște bași cu un sunet familiar, dar totuși nu foarte cunoscut. Câțiva m-au întrebat dacă e coafor (probabil datorită fotografiei ce prezintă o femeie cu o coadă împletită), dacă este un club sau o petrecere cu muzică techno (din cauza sunetului) sau dacă este o activitate ca la Amsterdam (pentru că se vedea mult roșu). Mulți se uitau la banner și cum numele (i)Real - instalație imersivă, nu le spunea nimic, făceau o grimasă și treceau mai departe." Mă gândesc brusc la propria stare emoțională. Nu cred că ajungeam la stadiul de instalație după o astfel de tragedie ca pierderea unei sarcini. Mi-aș fi închis poarta emoțiilor și m-aș fi retras cu totul. Nu aș fi dat glas nimănui și aș fi vrut doar să dispar cât mai adânc într-un străfund cuantic al timpului până la o viitoare renaștere. Camelia n-a făcut asta. A rămas aici, să lupte pentru dreptul femeilor care nu au dat voce tragediei lor: "Da, am avut multe refuzuri de la colaboratori, de la finanțatori sau de la sponsori. Da, am rafinat conceptul până în ultimul moment, chiar cu o zi înainte de vernisaj. Totul a fost creștere și transformare, nu doar o idee bună și atât."
Și poate de aici începe revoluția noastră (i)reală: de la a te uita la celălalt ca la o ființă umană, care a avut norocul să se nască.