Debutul Zilelor Elvira Godeanu, 2023, organizate cu ocazia împlinirii a 30 de ani de la înființarea Teatrului Dramatic Elvira Godeanu, Târgu Jiu, s-a produs într-un cadru cu totul aparte: în fața teatrului, Teatrul Masca. Publicul era ademenit către Istorie; izul de povești amare ale unor personalități, precum Lucia Sturdza Bulandra, Carol Davilla sau Theodor Pallady, ciclicitatea mișcărilor corporale, vestimentația realizată de Anca Albani pentru statuile vivante - a unui timp care nu ne mai aparține, dar în fața căruia ne aplecăm întotdeauna cu sfială și cu fascinație, au recreat Calea Eroilor și i-au revitalizat numele. (Români la porțile lumii - bronz (partea I) și Români la porțile lumii - porțelan (partea II))
Timpul trecea. Statuile nu oboseau. Publicul se îndrepta către spectacolul Maiei, Cioburi de oglindă, producție a Teatrului Evreiesc de Stat. Decorul era firesc și, totuși, surprinzător: afișe lungi, cu ipostaze din jocurile protagonistei, erau prelungiri ale mesei, aviziere amplasate strategic pe scenă, proiectări spontane în care actrița putea fi observată în deplină vitalitate artistică. Toate acestea sunt semnele unui spectacol intim, personal, cu un puternic efect cathartic.
În cele două extremități ale scenei sunt proiectate două siluete feminine, întunecate, cu ținute complet negre - o figură ce urmărește cursul reprezentației, ca un sufleor-spectator, și o tânără ce se dovedește a fi alter egoul Maiei, la care se întoarce permanent, căruia îi dă vălul mai departe, i se substituie, la un moment dat, și chiar o salvează din infernul lumesc pe care îl trăiește.
Muzica, minunat interpretată de Mihai Pintenaru, Paul Ballo, Mihai Murariu, întregește acest microcosmos, întrucât lumea Maiei pare că trebuie cucerită, în primul rând, la nivel senzorial.
Venit din sală, Marius Călugărița contrabalansează atmosfera emoțională prin atitudinea insolentă de reporter în căutare de știri senzaționale. În dialog cu el, protagonista își mărturisește temerile, greșelile care au forțat-o să simtă o repulsie față de societatea media, despre cum portretul său nu-i mai aparține, tocmai fiindcă toți doresc să-i metamorfozeze chipul în scopuri morbide.
Este tulburător să pătrunzi în mintea unui artist, să înțelegi că, uneori, acesta se transformă într-o uriașă jucărie și că bucăți din trupul său sunt descentrate treptat, la fel ca travaliul sufletesc pe care actorul îl suportă pentru a se putea transforma și adapta unui nou rol.
Inflexiunile vocii sale tainice, unice, intense, pornite din străfundurile unei ființe complexe și misterioase, mașinizarea mișcărilor sale corporale și permanentul gând-cuvânt care își schimbă spontan înțelesul, ca o viziune à la Ionesco, face ca jocul Maiei să te hipnotizeze și să-ți imaginezi că în fața ta stă mereu o cu totul altă mască, suprainterpretată de un Eu cu un patos extraordinar. Eu sunt Actriță!
Schimbarea spațială dintre Maia Morgenstern și Amanda Aprotosoaei constituie și ea un punct culminant, întrucât aparentele oglinzi în care se privește Maia sunt distruse, moment în care versiunea sa interioară amplifică emoția prin cântece românești autentice, de un magnetism răscolitor.
Cioburile de oglindă sufocă, distorsionează realitatea și o multiplică. Între sticlă și om se naște o animozitate și o atracție simultană. Artista descoperă în durere fascinație, își poate reconstrui lumea și știe că se poate folosi de Cuvânt pentru a se salva. Este vorba despre o altă condiție a creatorului: de a fi mântuit prin propria operă și de a se naște din ea, la fel ca în neobișnuitul mit al lui Pygmalion.