Câteva luni mai târziu. Evgheni Prigojin apare într-o înregistrare care pare a fi făcută undeva în Africa. Rânjește diabolic, la fel ca odinioară. Și triumfător de data asta. Nu, n-a murit pe 23 august 2023, ci trăiește pe o insulă tropicală. Măi Evgheni, măi băiatule... ce mult ne lipsise rânjetul tău! Toată planeta răsuflă din nou ușurată la vestea că ești bine, sănătos și fericit, pe o plajă paradisiacă, la umbra palmierilor.
***
Nu, nu e o teorie a conspirației, nici nu e vreo informație pe care o dețin cu anticipație, din surse doar de mine știute. E doar o paralelă cu scenariul serialului Sluga narodu / Servant of the People / Servitorul poporului, cel în care Volodimir Zelenski joacă rolul principal și care l-a propulsat pe actor către un parcurs demn de un personaj de literatură romantică: personaj extraordinar, aflat în situații extraordinare.
În serialul (difuzat de Netflix cu numele În slujba poporului), premierul corupt al Ucrainei oligarhice ajunge la închisoare, dar apoi i se înscenează moartea în explozia mașinii cu care era transportat. După o vreme, oricâte eforturi fac toți cei interesați de a ascunde înscenarea, tot se află că acesta e în viață și că se ascunde în Italia.
Am să mă opresc doar puțin la serial, căci mai degrabă despre paralela Zelenski personaj de film / Zelenski personaj real vreau să scriu. În primul rând, precizez că prefer numele Servitorul poporului, căci serialul are același nume cu al partidului condus de Zelenski (Sluha narodu, în ucraineană), deci e corect ca atunci când traducem numele serialului să-i dăm același nume cu al partidului. Sau invers. Dar acestea sunt amănunte mult prea subtile pentru traducerile în bătaie de joc ale Netflix (la care voi reveni la final). E un serial realizat în trei sezoane, în perioada 2015-2019, regizat de Aleksii Kiriușenko.
Recunosc că nu am foarte multă răbdare să mă uit la seriale, mai ales când au multe sezoane și mult prea multe episoade; și recunosc că motivul pentru care l-am urmărit e destinul cu totul aparte al omului Volodimir Zelenski. Dar recunosc și că l-am urmărit cu plăcere. Scenariștii în mod clar știu să scrie dialoguri (de multe ori savuroase, alteori emoționante), știu să imagineze situații, știu să răstoarne situații, știu să creeze suspans. Asta cel puțin până la un punct căci, ca orice serial de succes, și acesta cade în capcana continuării dincolo de limitele rezonabilului, când începe să nu mai spună nimic și chiar să plictisească. Și mai cade într-o capcană - cea a dialogurilor infernal de alerte, atât de alerte, încât uneori ți-e greu să procesezi ce se întâmplă.
Servitorul poporului e o satiră politică ce îmbină comedie de moravuri, de situații, chiar și comedie bufă pe alocuri (mai mult sau mai puțin reușită). Pe măsură ce curg episoadele, se transformă în tragi-comedie, cu discursuri de multe ori percutante. Situațiile ne sunt familiare tuturor celor care am trecut prin tranzițiile post-comuniste, căci am trăit și trăim în sisteme similare și în corupții similare.
***
Cu ceva vreme înainte de februarie 2022, dădusem întâmplător peste un interviu cu Zelenski, parcă pe Euronews, dacă nu mă înșel. El era deja președinte și vorbea mai ales despre războiul din Donbas. Mă fascinase și mă încântase personajul, franchețea lui și mai ales enorma empatie și durere pe care le exprima atunci când vorbea despre soldații ucraineni care mureau în acest conflict. Și despre neputința lui și a Ucrainei în fața unui monstru. Desigur, Zelenski e un actor, știe bine să pună accentele și știe să stârnească emoție. Dincolo însă de știința oratorică, din Zelenski răzbătea ceva extrem de rar în rândul politicienilor: calitatea de a fi Om.
Nu am urmărit cu mare atenție campania prezidențială din Ucraina din 2019, dar știam că Zelenski ajunsese președinte urmând oarecum traseul din serialul Servitorul poporului, adică acea situație care s-ar numi viața bate filmul. Serialul Servitorul poporului, care a dat numele partidului Servitorul poporului.
Mult mai atent l-am urmărit pe Zelenski când războiul devenea iminent (cam din septembrie 2021) și mai ales de la invazia rusă pe scară largă în Ucraina, adică din 24 februarie 2022. În ziua de 24 februarie, apoi în noaptea din 24 spre 25 februarie, totul era un dezastru. Bloomberg titra alarmant că până în zorii zilei de 26 februarie Kievul avea să cadă. Pe fondul acestui dezastru în desfășurare și în așteptare, omenirea urmărea stupefiată o realitate greu de înțeles: Zelenski cu familia refuzaseră să fugă, refuzaseră să fie extrași din Kiev de către serviciile americane, asumându-și riscul de a cădea în ghearele putiniste. Ce ar fi urmat dacă s-ar fi întâmplat așa ceva? Nu e greu de imaginat, mai ales după ce am văzut ce masacre a făcut marea armată (doar mare, nu măreață!) la Bucea și Izium. Cum se comportă alții în asemenea situații? Să ne uităm doar la un alt președinte al Ucrainei, Viktor Ianukovici, care a fugit în Rusia în 2014 și nici nu s-a mai întors de atunci. De n-ar fi decât acest lucru și tot trebuie să recunoaștem că Zelenski a dat dovadă de un curaj extraordinar și de un devotament unic față de poporul lui. Titlul filmului (și numele partidului) pare să fi fost premonitoriu - Servitorul poporului. Zelenski a ales să nu fugă, pentru a-și servi poporul în momente cumplite, de cumpănă.
În toate zilele, săptămânile și lunile care au urmat, profilul lui Zelenski s-a conturat tot mai clar. Toate aparițiile pentru publicul intern, ca și toate discursurile din parlamentele țărilor libere îl conturează ca pe un personaj de excepție. Totul îl opune în cheie antagonică (din nou în tradiție romantică) pe Zelenski lui Putin: primul e de o incredibilă modernitate, cu o carismă de invidiat, care se adresează firesc și elitelor politice, și oamenilor de pe stradă. Al doilea este produsul perfect al KGB-ismului, paranoiei, fricii și lașității, care-și primește vizitatorii (chiar și pe cei de rang înalt - vezi întâlnirea cu Macron) la o suprarealistă masă lungă de șase metri (scenele par a fi extrase din filmele lui Paolo Sorrentino). Personajul Putin e tiranul sângeros, care își elimină criticii, oponenții și adversarii nu doar cu sânge rece, ci și cu plăcere sadică (vezi datele special alese: în mod simbolic Anna Politkovskaia a fost asasinată pe 7 octombrie, exact de ziua de naștere a lui Putin, drept cadou făcut acestuia).
De n-ar fi decât refuzul lui Zelenski de a fugi și tot va fi consemnat de istorie ca unul dintre cele mai verticale personaje ale zilelor noastre. Deocamdată, Zelenski e eroul nostru, al tuturor, al întregii lumi libere, în acest război care, cu toate substraturile lui imperialiste, e înainte de toate un război ideologic: războiul totalitarismului care urăște de moarte lumea liberă, se simte amenințat de ea și vrea s-o distrugă. Acest război este războiul dictaturii împotriva libertății, iar dacă Ucraina cade, să nu ne facem iluzii: peste câțiva ani vor fi și alte țări care vor cădea, pentru că monștrii totalitari nu se opresc singuri. Ei trebuie opriți.
***
De ce doar deocamdată? Pentru că nu știm niciodată ce ne va rezerva istoria. Știm doar că din istorie putem învăța, iar istoria ne învață că puterea corupe. La modul absolut. Sper din toată inima ca Zelenski să știe să renunțe la putere când acest război se va termina (poate chiar înainte) și să o predea în mod pașnic și democratic unui succesor. Sper să aibă înțelepciunea de a nu se crampona de putere, transformându-se la rândul lui într-un dictator care crede că e de neînlocuit. Căci tot istoria ne arată nenumărate exemple de revoluționari sau eroi ai războaielor de independență, care n-au reușit să evite păcatul mortal (pentru popoarele lor) de a iubi puterea mai mult decât orice altceva. Căci una e să fii revoluționar și alta e să fii administrator de țară. Sunt două meserii total diferite, care nu trebuie amestecate.
***
Revenind la serial, am apreciat disponibilitatea Netflix de a-l difuza, dar am rămas perplex de calitatea incredibil de proastă a traducerii în limba română. E cea mai proastă traducere pe care am văzut-o vreodată. M-am întrebat dacă a fost făcută cu Google Translate, dar sunt indicii care mi-au arătat că nu. A fost pur și simplu făcută cu picioarele. Nu știu cum își selectează Netflix traducătorii (nici măcar nu le sunt trecute numele pe generic), dar această traducere este pur și simplu o rușine. Iată câteva exemple (din categoria perle de la bac):
președintele l-a acompaniat pe ministrul de externe (nu la pian, desigur)
extracția gazelor de șist va strica sosul
a refuzat să facă un contact (a refuzat să vorbească)
"Ai aruncat țara în toaletă. Dar a supraviețuit fluxului."
spicuri (de grâu) - din seria succesuri (sic!)
un personaj arată spre o pajiște înverzită și spune: "Acesta e pământul negru al Ucrainei" (personajul spune de fapt cernoziom, deci cu sensul de pământ roditor)
setul de TV (adică televizorul) - barbarism englez, evident
speakerul parlamentului (președintele parlamentului) e tradus cu președinte
guzul (huțul)
vre-un
Hryvnia (grivnă)
sculpini (guvizi)
cotoidei (așa ceva nu există în română, cuvântul e derivat din denumirea științifică). Se referă la un pește din Marea Neagră, numit în română bâcioc (din rusă)
miliardele confundate cu milioanele ("Polonia are un PIB de 500 de milioane")
"Vasia v-a afla"
"Cereți scuze!" (imperativ pers. II sing.)
imoral în loc de nemuritor (cu siguranță tradus prost tot din engleză - immortal)
fracțiunea, folosit frecvent în loc de partid parlamentar (barbarism englez)
dacă traducerea are astfel de probleme structurale grave, ce pretenție aș mai putea avea la detalii de finețe, cum ar fi transcrierea fonetică din rusă / ucraineană în română... Nu există nicio regulă, nu are nici cea mai rudimentară consecvență, de cele mai multe ori numele sunt preluate ca atare din transcrierea conform ortografiei limbii engleze, de exemplu cu j = zh. Or, limba română are și ea reguli proprii de transcriere, nu poți scrie Zhanna (nume propriu feminin), pentru a citi Janna. Trebuie să scrii Janna ca să citești Janna; idem Zaporozhzhia = Zaporojjia (numele orașului).
Iar acestea sunt doar câteva exemple. Jalnic, absolut jalnic, la o companie ca Netflix, care face atât de mulți bani! Atât de mulți!