O astfel de opțiune este și spectacolul Lizica (pe un text de Alex Tocilescu, adaptare după cartea Lizica Codreanu. O dansatoare româncă în avangarda pariziană de Doina Lemny, Vellant, 2012) - inițiativă culturală care readuce în actualitate și dă viață scenică volumului ce a stat la baza scenariului de spectacol, un demers documentar profesionist despre dansatoarea și coregrafa Lizica Codreanu (1901-1993), parte a vieții artistice pariziene și, implicit, colaboratoare / prietenă a unor artiști precum Constantin Brâncuși sau Erik Satie.
Realizat cu mijloace materiale extrem de modeste (ca parte a unui proiect co-finanțat de Primăria Municipiului București, prin ARCUB, în cadrul Programului București acasă - 2023), spectacolul trebuie lăudat și văzut, în primul rând, pentru această latură educativă și culturală, pentru discuția pe care o deschide despre artă / avangardă / urmarea propriei pasiuni și a talentului înnăscut - oricât de departe - acolo unde profesorii sunt potriviți, solul fertil și mediul propice. Restul aproape că nici nu mai contează...
Și totuși... Din volumul semnat de Doina Lemny, Alex Tocilescu selectează câteva personaje cărora le oferă șansă scenică, prin dialog și joc actoricesc, dar în acord cu regizoarea Natalia Cebanu, alege - în exces, deranjant, deplasat, cu intenții comice evidente, deși total nepotrivite / nu de prea bună calitate - calea parodiei, cu accente puternic autohtone (scena slujbei funerare - inserții filmate, dialogul gaițelor care trasează cercurile profesionale și mondene prezente în viața Lizicăi Codreanu și discuția-video cu mama, tentativă ridicolă de travesti, rămasă acasă - la București, portretizată absolut rizibil, drept o caricatură a unei femei în vârstă, deci obligatoriu cu basma - de ce?!, preocupată doar de ceșcuța de cafea, deși protagonista spectacolului provenea dintr-o familie de intelectuali și moșieri, într-o perioadă în care familiile înstărite aveau preocupări artistice și culturale). Bășcălia neaoșă, tușele mult prea groase, derizoriul unor momente dăunează din plin acestui demers, în rest, lăudabil și realizat în urma unui efort de echipă (manager de proiect - Doina Dogăroiu).
Caricatura mai este prezentă pe parcursul spectacolului și pentru portretizarea altor personaje (jucate de Natalia Cebanu, actriță cu multiple disponibilități interpretative), dar nu este deranjantă și fiind vorba despre Coco Chanel sau Eugène Ionesco, ne dăm seama că un spectacol independent - care nu a dispus de fonduri prea mari pentru (elemente de) costume / recuzită / scenografie sau machiaj - nu ar fi putut găsi altă cheie de a pune în scenă părțile respective de scenariu. Pe lângă scenele de teatru și inserțiile filmate (video), alte mijloace de expresie sunt prezente pe parcursul spectacolului: muzica, dansul, bineînțeles, semnat în totalitate (coregrafie și interpretare) de Alexandra Mihaela Dancs - o artistă foarte talentată și dedicată proiectelor în care se implică -, și chiar fragmente documentare din jurnale autentice de știri ale epocii.
Spectacolul Lizica este din punct de vedere artistic o încercare - în ansamblu - viabilă a scenei independente, realizată cu multă imaginație - convenția declarată invită la joc și joacă încă de la început - despre o poveste ce poate stârni curiozitatea pentru documentări și lecturi ulterioare. Așa a fost gândit: ca o restituire, ca o alternativă la o lecție de istoria artelor, cu valoare educativă despre subiectul ales și lumea ei extrem de specială, dar și despre cum se poate face teatru din câteva replici / personaje / scene, într-un spațiu minimalist, având convingerea fermă că ceea ce contează cu adevărat nu a avut niciodată legătură cu elementele materiale, oricât de precare sau abundente / performante ar fi acestea.