Cred că cel mai bun titlu pentru o cronică despre The Killer este: Un film motivațional cu un criminal sau Cum s-a dezvoltat personal un asasin, rețeta Fincher. Prima replică din film, de fapt prima povață din monologul interior al eroului, monolog care traversează întregul film, este un îndemn valabil pentru toate textele și filmele motivaționale: "If you are unable to endure boredom, this work is not for you". Abia după ce am ajuns, cu chiu cu vai, la capătul filmului am înțeles de ce Fincher și-a început povestea cu replica asta, care funcționează ca un avertisment și pentru spectator: dacă nu ești în stare să suporți plictiseala / greața cea mai cruntă, acest film nu este pentru tine!
Plictiseala de care vorbesc eu este de fapt o enervare din categoria celei pe care o provoacă textele și filmele motivaționale, nu degeaba criticii sînt necruțători cu aceste produse de duzină. În esență, un text motivațional îți oferă o filosofie de viață, adică îți trîntește niște platitudini cu aerul că a descoperit America și te ispitește cu promisiunea că te va învăța tot ce ai nevoie ca să ajungi ceea ce-ți dorești. Te va învăța inclusiv și mai ales cum să te ferești de eșecuri și cum să te descurci în cazul în care te confrunți cu o ratare. Fix așa se întîmplă și în The Killer: eroul filmului / Michael Fassbender este un asasin care ne dezvăluie filosofia sa de viață și care pentru prima dată în viața lui se confruntă cu o ratare, ratează ținta. Ce credeți că se întîmplă cu asasinul lui David Fincher care ratează ținta? Se întîmplă ca în toate filmele cu asasini, cînd ratezi ținta devii țintă, vin după tine alți asasini, care îți rănesc pe cineva drag, apoi începe o operațiune de răzbunare. Și cum povestea asta este insuportabil de originală, trebuia găsit un titlu la înălțimea nemaipomenitei sale originalități, iar Fincher l-a găsit: The Killer.
Cum este eroul lui The Killer ne spune chiar el: nu este un geniu, nu este excepțional, ci este doar "aparte", mai precis un asasin-aparte, așa cum se pretind toți asasinii din toate poveștile de gen de duzină. Dar eroul lui Fincher este cel mai special dintre asasinii speciali, căci este un asasin-filosof, care a descoperit ceva de-a dreptul senzațional, că "temelia civilizației este exploatarea celor mulți de către cei puțini"! Wow, fraților, acuma îmi dau seama, chiar așa este, cum ne-o spune verde-n față asasinul-filosof! Un asasin-filosof care în relație cu cei "care cred în bunătatea înnăscută a omenirii" are curajul să-i întrebe "pe ce te bazezi?" Nici măcar în cele mai proaste texte și filme motivaționale nu găsești pe nimeni care să-ți vorbească de "bunătatea înnăscută a omenirii", doar eroul lui Fincher se agață de expresia asta care trebuie demontată și ne arată cum o demolează el cu un cinism feroce. Așadar, cum nimeni nu îi oferă nici o bază despre bunătatea omenirii, eroul lui Fincher ne spune regulile pe care le-a urmat el, ca să se dezvolte personal și ca să supraviețuiască în lumea asta rea-rea, în care el "are grijă să facă parte dintre cei puțini".
De la replica eroului, cum că el este un individ aparte, m-am gîndit că The Killer este o parodie a filmelor cu asasini care recită solemn că ei sînt aparte, deasupra acestei lumi rele-rele care te obligă să fii rău, dar din păcate filmul nu este o parodie, lipsa de umor a lui Fincher este mai cruntă ca niciodată și filosofiile de 15 bani ale eroului său sînt rostite cu o seriozitate de profet.
Cum The Killer este un film despre cum s-a dezvoltat personal un asasin, se cuvine să-i reținem tehnicile motivaționale, pe care asasinul-aparte le împarte cu spectatorii, în pas cu acțiunile sale criminale: anticipați, nu improvizați; să nu aveți încredere în nimeni; să nu cedați niciodată un avantaj; poartă doar bătăliile pentru care ești plătit; nu empatiza, empatia este slăbiciune, slăbiciunea este vulnerabilitate; sîntem vreo 7,8 miliarde, în fiecare secundă mor 1,8 oameni, în timp ce 4,8 se nasc pe secundă și nimic din ce a făcut el în profesia de asasin nu influențează aceste statistici etc.
Carevasăzică, în lumina statisticilor de mai sus, în fiecare secundă se nasc prea mulți oameni și mor prea puțini, a ucide nu este decît o treabă ca oricare alta, iar cînd ești un ucigaș cu o filozofie de viață și cu monolog interior, atunci ești un ucigaș-aparte, demn de a fi eroul unui film strălucitor. Filosofia de viață a eroului este o adunătură de rahaturi ce se vor cinice, prin care Fincher se chinuiește să-i contureze un portret de asasin-aparte, care ucide cu sens. Povestea este împărțită în 6 capitole, cum altfel, nu se poate thriller cu pretenții fără capitole, iar unul dintre ele este dedicat Brutei, adică asasinului care a rănit-o pe iubita asasinului-filosof, motiv pentru care eroul pornește într-o operațiune de răzbunare. Sigur că te umflă rîsul, nu te poți stăpîni să te întrebi de ce asasinul care este trimis să ucidă la cererea unui client este brută pentru că lasă o victimă colaterală, iubita eroului, în timp ce asasinul-filosof nu este o brută, deși și el ucide la cererea unui client și lasă victime colaterale, de pildă taximetristul ucis de amorul regulilor de dezvoltare personală ale asasinului cu dialog interior: nu empatiza, empatia este slăbiciune bla... bla... Taximetristul prins în confruntarea dintre asasini nu prezenta nici un pericol, dar noi, spectatorii, trebuia să vedem cum se face să nu empatizezi cu un nevinovat, deși în final și regula asta își pierde valabilitatea, căci asasinul-filosof empatizează cu clientul care a comandat crimele și îi cruță viața. Am înțeles că asasinii-aparte sînt cei cu monolog interior, da' poate asasinul numit Brută are și el monolog interior, The Killer ar fi putut deveni un thriller de luat în seamă dacă Fincher ne-ar fi propus o confruntare între monoloagele interioare ale fiecărui asasin, atunci cufureala filosofică a fiecăruia și a filmului ar fi avut ceva haz.
După gustul meu, în cinema, nimica nu poate fi mai grețos decît un thriller fără urmă de suspans sau măcar umor, dar în care se vîntură cu solemnitate filosofii de 15 bani. Să nu-mi spuneți că The Killer are umor, exemplele pe care le-am găsit prin cronici sînt jalnice. Dar cînd a avut David Fincher umor!? De suspans nici vorbă, la ce surpriză și emoție să te aștepți de la un film ce amestecă toate clișeele din filmele de duzină cu ucigași care sînt mînați în luptă de o obsesie, de bani sau de nevoia de răzbunare? De pildă, singurul moment în care eroul se află în pericol este caftela lui cu asasinul-brută. Dar secvența este de un plictis mortal, știi că mașinăria de ucis care este asasinul-aparte musai trebuie să supraviețuiască asasinului-brută. Căci o biată femeie, iubita eroului, fără nici o metodologie de dezvoltare personală în mașinărie de ucis, a supraviețuit și l-a cotonogit pe asasinul-brută, de la egal la egal. Așa că, eroul-mașinărie de ucis trebuia să supraviețuiască și el în confruntarea cu asasinul-brută-bătut de o femeie, altfel ce mai rămînea din monologul său interior, prin care Fincher crede că a clătinat temelia lumii?