Dacă cineva ar construi un indice al ludicului și l-ar aplica pieselor de teatru clasice, pesemne că Visul unei nopți de vară ar prinde top 3. Având în vedere cele de mai sus, un Visul montat de Ban la Teatrul Clasic Ioan Slavici Arad (premieră: 9 noiembrie 2023) are toate datele să fie un spectacol ca o jucărie așezată de Moș sub brad spre bucuria adulților. Și, într-o oarecare măsură, chiar asta este.
Formula oficială este Visul unei nopți de vară, după textul lui William Shakespeare, cu inserții contemporane ale trupei de actori. În adevăr, în ciuda celor 3 traduceri folosite (Peter Kerek, Dan Grigorescu, Ștefan Octavian Iosif), Ban și oamenii lui păstrează probabil sub 20% din textul original. Printre altele, montarea arădeană renunță la scena mega hit a Visului, cea a meșterilor amatori de teatru repetând reprezentația cu tragica poveste a lui Pyramus și a iubitei sale Thisbe. În locul ei, în chip de prolog și, parțial de concluzie, patru dintre actorii teatrului, Călin Stanciu, Bogdan Neciu, Robert Pavicsits și Florin Covalciuc, vin în fața cortinei, în costume de stradă, și le vorbesc spectatorilor. Despre ei și carierele lor, despre cum se mai face teatru în zilele noastre, despre cum mai e viața prin teatrul arădean, etc.
La răstimpuri, și ceilalți vor avea propriile lor momente de confesiune. Chiar și cei patru cărora le revin cele mai multe dintre replicile shakespeare-iene selectate: Angela Petrean Varjasi (Elena), Calița Nantu (Hermia), Alex Popa (Lysander), și Ștefan Statnic (Demetrius). Ori Marian Parfeni (Oberon) și Iulia Pop-Dragoș (Titania). Și, desigur, Ștefan Dogaru (Puck) și ajutorul său la chitară și clapă, Paul Tonca (muzică live & actorie).
Fiecare adaugă un ce personal (nu neapărat autobiografic) caracterului său, contemporaneizând atroce biografiile venerabilelor personaje. Cu perucă lungă, barbă, floare în pleată și bust gol, Puck-ul lui Ștefan Dogaru joacă pe cartea angoasei, depresiei și ambiguității sexuale. Angela Petrean Varjasi transformă nefericirea Elenei într-o foarte convingătoare pledoarie cu juste accente feministe într-unul dintre segmentele cele mai bune ale spectacolului. Printre multiple tips & tricks, care de magie, care de operă, care de circ, care de dans, Oberon și Titania by Marian Parfeni și Iulia Pop-Dragoș strecoară aluzii despre ce vasăzică parenting-ul modern. Intrat în suita personajelor lui Will în chip de Fundulea / Măgarul vremelnic iubit de ditai Titania, Florin Covalciuc îi face măreței Regine un delicios tur al scenei arădene, ironizând masiv starea deloc bună a clădirii și dotărilor Teatrului Ioan Slavici ce are mare & grabnică nevoie de amplă renovare. În același timp, Covalciuc apasă cu mult haz pedala actorului cu așteptări modeste, de sală studio și spectacole de copii, aruncat de brațul, în fine, generos al destinului pe marea scenă. Sunt, de asemenea, evocate complexele locale de inferioritate teatrală, cu precădere pe ruta Arad - Târgu-Mureș.
Și totuși, deși ludicul e la locul lui, deși actorii se (re)descoperă în fața spectatorilor, deși fragmente și personaje din Shakespeare sunt aduse în chip convingător în Aradul / România / lumea largă a anului 2023, ceva nu se învârte tocmai rotund în cea mai recentă premieră a lui Cristian Ban. Anumite elemente scenografice (de pildă, cortina albă, pe jumătate lăsată, din adâncuri ori boxele aduse spre avanscenă) nu-și prea dezvăluie rostul. Anumite poante și ipostaze personale, inițial purtătoare de semnificație și creatoare de comic, își pierd efectul prin exagerată repetare. Aidoma, parte din scenele celor patru îndrăgostiți riscă, prin redundanță, să creeze mai degrabă plictis. Chiar și componenta muzicală, ce inițial surprinde și atrage, își pierde ușor din relevanță, devenind mai degrabă un simplu element de decor sonor de plan secund. Inegalitatea distribuției afectează, la rându-i, ritmul și consistența spectacolului.
Cumva, joaca e faină pe bucăți, dar ansamblul nu pușcă. Și asta nu era defel de-a face cu depărtarea masivă de textul original, cu abundentele note personale strecurate de actori ori cu accentele profund contemporane. Poate că lipsește o anumită coerență, un anumit fir roșu. Ori poate că fragmentele sunt prea eterogene pentru a forma un întreg solid.
(foto: Laurian Popa)