Uitasem că privesc o piesă de acel, după cum a fost de multă vreme astfel numit, Cehov irlandez, pe nume Brian Friel, când mi-a trecut prin gând un joc de cuvinte precum acestea: cele trei surori au fost cinci! Și nu știam că, desigur, s-a mai spus și asta, Dansând la Lughnasa s-ar fi putut numi Cinci surori. De ce cinci? Poate pentru că atâți copii a avut dramaturgul, patru fete și un băiat. Fără îndoială, o seamă de elemente din replicile personajelor te ispitesc a imagina conexiuni cu Cehov. Mai ales că afinitatea dovedită de Friel s-a manifestat și în alte piese ale sale, precum și cu prilejul unor traduceri și adaptări ale unor texte semnate de ilustrul înaintaș. Cum conchide George Banu - care l-a descoperit văzându-i un spectacol la Dublin, unul în care protagonist era Ion Caramitru - Friel s-a recunoscut în Cehov.
Am fost tentat, de asemenea, să-mi construiesc cronica pe seama perspectivei lui Michael, băiatul uneia dintre cele cinci surori. O translatare de la frate la copil, ca și cum băiatul lui Prozorov - jucat, în montarea "nefiresc de liberă" a lui Radu Afrim, tot de Marius Manole -, Bobik, ar spune povestea celor între care a crescut. Mătușile, ah, mătușile, privite cum i-ar fi plăcut și lui Cosașu. De altfel, este ofertantă propunerea lui Friel, cu acest matur ce scormonește între amintirile dintr-o vară a copilăriei sale, amintiri supuse eroziunii timpului sau, mai mult, construite ulterior, extrapolate, atâta vreme cât Michael nu a fost martor la toate cele povestite. Iar la asta chiar avem de cugetat, de unde și acel motto de mai sus. S-a vorbit și de similitudinea de proiecție cu Menajeria de sticlă, a lui Tennessee Williams, pentru că Friel este post-modern și țese propria pânză în relație cu opere care au premers, dintr-o nevoie de dialog și de tranzitivitate.
Pe de altă parte, piesele sale sunt puternic ancorate în prezentul momentului irlandez în care au fost scrise, dramaturgul putând fi portretizat și printr-un caracter militant, social și național. Așa îmi închipui că a fost aprobat de instituția diriguitoare a teatrului românesc înainte de 1989, pentru accentele sale critice la adresa imperiului britanic, la adresa mirajului american. Prima sa reprezentare la noi a fost cu Philadelphia, ești a mea (în original, Philadelphia, Here I Come), în regia lui Ivan Helmer, la Teatrul Maria Filotti Brăila, în februarie 1973.
Tot cu trimitere la Trei surori, mutând visul pentru Moscova în direcția opusă. Locul în care fermentează visele eroilor lui Friel este o constantă pentru o parte dintre piesele sale: un târg fictiv, Ballybeg - transliterație a cuvintelor irlandeze Baile Beag, însemnând 'orășel' -, așa cum este cazul și în Dansând la Lughnasa. Ca o paranteză, noi, acum și aici, ignorăm aceste nuanțe, care, însă, pentru Friel au avut însemnătate, din moment ce a simțit nevoia să retraducă, de exemplu, din Cehov, pentru ceea ce el considera a fi eliberarea de amprenta britanică. Dansând la Lughnasa, ieșită în lume (la Dublin) în 1990, a avut premiera în România în 1994, la Naționalul ieșean, în regia Adei Lupu, și a mai fost pusă în scenă la TNB, în 2006, în viziunea unei regizoare irlandeze, Lynne Parker. De fiecare dată cu un titlu schimbat față de original: Dansează... fetele Mundy și, respectiv, Dansând pentru zeul păgân. Piesă de notorietate pentru Friel, răsplătită cu premii - între care trei Tony Award în urma producției semnate Patrick Mason -, a cunoscut și o ecranizare (1998) cu Meryl Streep în rolul principal.
Pentru Antonella Cornici, regizoarea producției Teatrului Tudor Vianu Giurgiu - un detaliu nu chiar lipsit de însemnătate: tot în 2023, Naționalul londonez a adus pe scenă acest titlu, tot cu o regizoare, Josie Rourke -, n-a fost prima întâlnire cu piesa. În acea premieră pe țară, de la Iași, pe când încă nu făcuse pasul spre regie, a fost distribuită în rolul Agnes și tare mi-ar plăcea să pot vedea și acea versiune.
Cu cât trece timpul de la data premierei giurgiuvene, cu cât citesc mai mult despre Friel și opera lui, simt că Antonella Cornici a reușit să atenueze vulnerabilitățile și să optimizeze oportunitățile, punând, din nou, în valoare potențialul fiecărei actrițe, modelând ansamblul spre o poveste cu tâlc și cu măiestrie, amprentată de farmecul propriu interpretărilor. Ea și-a mai ales piese irlandeze (Un playboy de peste deal / John Synge / Teatrul din Suceava, Hăul sfinților / John Synge / Teatrul din Giurgiu) și a adus acestui timp teatral un tablou expresiv al unei culturi cu mituri fabuloase. De data aceasta mitul e mai degrabă un pretext pentru a susține povestea, inclusiv pentru eterna dispută a noului cu vechiul. Priveam spectacolul și întrezăream mize ale autorului, din replici care nu contribuie semnificativ la poveste, ci doar adaugă tușe tabloului. Cel puțin pentru receptorul din afara Irlandei, inevitabil cunoscător superficial al frământărilor de acolo.
Michael, naratorul, începe chiar cu fixarea timpului: vara - mai precis august - 1936. De ce atunci? Aparent, singura legătură cu personajele este dată de dorința lui Gerry de a se înrola într-un dintre taberele războiului civil din Spania. Cum în iulie 1937 s-a votat noua constituție irlandeză, cea mai veche între cele în uz, azi, în comunitatea europeană, piesa ar surprinde ultima vară dinaintea afirmării depline a identității irlandeze. Interesant este că, pe latura cehoviană, două dintre surori se extrag din matricea veche pentru aspirația la un nivel superior: Londra (în loc de Moscova), schimbare care se va dovedi un eșec. Faptul că unchiul surorilor a fost înrolat, în război, în armata britanică, azi, aici, nu mai trezește niciun ecou. Impactul moralei catolice, în acea comunitate, poate fi privit ca al oricărei perspective habotnice, al unei încorsetări morale, indiferent că e religioasă ori laică.
Toate astea se estompează, în bună măsură ca și provocarea apariției industriei într-o societate patriarhală, iar spectacolul, îmi pare, se concentrează major pe frământările celor cinci surori, fiecare cu propria personalitate, fiecare fiind prezentată în cele universale, perene, ale naturii feminine.
Poate că tinerii de azi se vor mira de condiționările unor reguli de mult apuse, li se va părea ciudat că surorile nu merg să danseze la balurile din comunitate, ori câte prejudecăți vor întâlni, ori câte altele vor întrezări. Eu, care am mai prins ecourile acelor moravuri și-mi mai amintesc poveștile mamei, reacțiile ei, pot percepe o undă de dramatism într-o lume în care, totuși, erau limite care mai persistau fără să fie vorba de rea intenție. Priveam spre scenă, spre personajele prinse ca într-un glob de sticlă, gândind la ceea ce simte fiecare generație, la rândul ei.
Așa cum a făcut adesea, Antonella Cornici a legat și de data aceasta scena de sală. Și a început din nou dinspre ultimul rând cu spectatori spre buza scenei. Pentru că naratorul 'coboară' spre trecut. Fericita (și mereu dorita) colaborare cu Marius Manole conferă spectacolului o nuanță greu de obținut. Din tonul său, din expresia chipului, deslușim și nostalgie și dragoste și o exactă distanțare dată de maturizarea personajului, de 'evadarea' pe care și-a asumat-o, la un moment dat, de cugetarea la o epocă revolută.
Alina Dincă Pușcașu a 'îmbrăcat' scena aidoma invocatului glob in care personajele își retrăiesc acea vara de pomină. Sunt ca niște zâne din mitologia populară, într-un iureș ce răstoarnă totul și totul se reașează cu un sens. Pe Michael l-a costumat potrivit estimării vârstei la care își deapănă amintirile: un hippy - astfel capabil de o deschidere de empatie și dragoste, de umor și de recunoștință pentru că este ceea ce vedem și prin moștenirea spirituală de la cele cinci surori. Ca niște ursite.
Michael descrie cadrul, reperele pe care se sprijină fiind apariția, în casa lor, a unui aparat de radio și revenirea acasă, după zeci de ani, a unchiului Jack.
Radioul este, practic, un adevărat personaj, având și un nume: Marconi. Botezat așa de Maggie (Anca Pascu) - descrisă de Michael drept clovnul familiei -, după refuzul lui Kate de a i se da numele zeului păgân, Lugh, cel căruia îi este dedicată sărbătoarea care impune titlul piesei. Este prima situație de conflict între nou și vechi, unul paradoxal, cumva, și, astfel, prilej de reflecție. Religia cea nouă împiedică semnele celei vechi. Radioul, un semn al noului, colorează viața fetelor - deși, după analogia de mai sus, nu am avea motive să credem că, anterior, ea nu fusese colorată. Radioul e capricios, fie din pricina bateriei, fie a antenei. Iar muzica, prezentă din abundență în spectacol, este mai degrabă dinspre 1940, impregnând atmosfera cu exuberanța inocentă de dinaintea catastroficului război ce va veni.
Traducătoarea Mara Bărbărie a ales pentru revenirea acasă a lui Jack un vers minunat al lui Sorescu: "s-a dus să moară puțin".
Michael este un narator care, aidoma vechilor povestitori, face, la începutul fiecărui capitol, un scurt rezumat a ceea ce va urma. Este ca și cum Michael își spune sieși cum s-au petrecut lucrurile, în mare, spre a stimula propria memorie. E drept că Brian Friel pare a fi lăsat în replică propriul gest creator, chiar riscând o ușoară confuzie, când prevestește fuga de acasă a celor două surori, cu un capitol mai devreme, ele reapărând pe scenă.
Surorile sunt: Kate (Ana Sivu - Daponte), Maggie (Anca Pascu), Agnes (Mădălina Borș), Rose (Claudia Moroșanu) și Chris, mama lui Michael (Oana Maria Dragne). Dramaturgul le acordă un timp inegal de manifestare, dar spectacolul încearcă să pună în evidență cât mai mult din atributele fiecăreia. În pregătirea spectacolului, regizoarea a extins puțin lucrul la scenă cu ieșirea în mediul natural, actrițele fiind în costumația de spectacol. Din documentare desprind acomodarea cu ipostaza acelor tinere femei, în acea lume, o lume, care, prin extrapolare, s-a putut resimți până aici, până mai adineaori. Actrițele oferă densitate imaginii, una cu potențial cinematografic.
Pivotul este Kate, în absența părinților (nu știm nimic despre ei, mama fiind evocată firav, de Jack), ea asumându-și tutoratul, cu beneficii și cu dezavantaje. Temperamentul ei, bazat pe prudență, pe o pliere conformă cu societatea, în acord cu inevitabila răspundere, fiind singura cu un serviciu, o limitează în manifestări. O singură clipă cedează, intră în dansul lor exuberant (totuși, lipsește Maggie din scenă) (dansează pe Ugly Papa, Julia Lee, 1949), acceptă să meargă la bal. Și, ca în poveste, retractează curând și se retrage în profilul pe care și-l cultivă. Ana Sivu Daponte face un rol consistent, are tonuri de mamă, de soră, de mătușă, are nuanțele tinereții libere și ale orizontului care se închide.
Când vine acasă, scoate din sacoșă câte ceva pentru fiecare. Este adorabil jocul cu pachetul de țigări pentru Maggie, mai apoi, când aceasta descoperă că în pachet sunt 9 în loc de 10.
Auzind replica prin care Maggie o parodiază, 'avertizând'-o pe Chris: "azi e ruj, mâine e sticla de gin", îmi aminteam perceperea fumatului feminin pe când eram copil.
Kate ilustrează perfect un tip de femeie care-și reprimă dorințele spre a putea oferi maximum celor pe care-și asumă a-i îngriji. Nici nu mai contează dacă, astfel, din prea multă dragoste, le refuză chiar celor luați în grijă un segment pe care nu-l conștientizează de-ajuns, de care se teme. Iar piesa presară, cu delicatețe, semne ale sclipirilor inimii sale. E atât de frumoasă scena în care Kate scoate din bagaj un titirez pentru Michael, cum atenția tuturor se mută, brusc, spre proveniența acestuia, obținut ca un pretext de a fi în preajma celui dorit. Pentru ca la final, ca un vers scurt, să aflăm că a ajuns institutoare privată a copiilor acestuia.
Este simpatic gestul cu care Kate își trage scaunul mai aproape și pronunță cuvântul magic: bârfă!
Disperarea ei, la propunerea de a merge toate la bal, îmi amintește, deși în altă cheie, de cea a Zoei, în O scrisoare pierdută, închipuindu-și reacțiile oamenilor superficiali.
Curajul dispare și Kate se refugiază în platoșa de siguranță, chiar dacă o deformează și o apasă. E atâta dramă în gestul cu care Ana Sivu Daponte strigă "cine-a mai pomenit fete bătrâne dansând?!" și, parcă simțind apăsarea copleșitoare a tristeții, invocă un șablon: sunt din casa părintelui Jack. Cred că, dacă va fi să mai văd vreo reprezentare a acestei piese, pe Kate mi-o voi putea imagina cu greu altfel decât a întruchipat-o actrița teatrului din Giurgiu.
Iar momentul continuă tulburător cu muzica de la radio, I'm getting sentimental over you (piesa care a cunoscut o versiune chiar în 1936), surorile retrăgându-se, ca după furtună. Și se schimbă din nou tonul, prin intrarea sprintenă a lui Maggie. Pentru încă o scenă cu cheie, în jocul cu micul Michael (Marius Manole în sală, spre a aduce chipurile înspre ipostaza relației cu un copil - și ce fermecătoare este ingenuitatea cu care acest actor minunat te face să-l poți vedea drept un copil!) fiecare privește spre orizontul său de timp.
"- Hai mătușă, ce era?
- Nu știi?
- Nu.
- Era totu-n mintea ta."
Cu șapcă de Gavroche, Maggie propusă de Anca Pascu se arată drept personajul ideal. Deși Michael o numește "clovnul familiei", apare taman ca având înțelepciunea de a înțelege mai mult decât se crede. Da, are bucuria jocului. În dans, plutește de-a latul scenei. Maggie ține închisă propria poveste și o aflăm din replicile celorlalți, totul pornind de la vestea cu care s-a întors Kate: întâlnirea cu Bernie, fosta ei prietenă, plecată de 20 de ani, revenită cu două gemene: Nora și Nina (niciun prilej fără o referință, nu doar Cehov!).
"Ai făină pe nas, Mag... " și noi aflăm despre dragostea pentru un Brian, pe când ea îi era dragă unui Tim... Furia și făina zburând prin aer. Iar Michael, din off, evocând, senin, seria de 'Brian' de care fusese îndrăgostită. "Doar că de fiecare dată când îi plăcea vreun băiat, el se uita la Bernie."
Și, într-un fel, "insuportabila ușurătate a ființei" se ițește peste tot. Agnes, imaginată de Mădălina Borș, se arată aproape transparentă, cu o ingenuitate amintind de Phoebe din serialul Friends, stârnind râsul în clipe care anunță furtună, detensionând cu o privire senină, cu limpezimea gândului bun. Cu eșarfa legată la cap, la rândul ei amintind de flower-power, ca tipologie, pare a pluti deasupra frământărilor mundane. Fără a pierde priza cu ceea ce se întâmplă, înțelegând prompt și reacționând inteligent. Când Rose, avântată, se lamentează că i-ar fi plăcut ca Michael să fie al ei, Agnes o înghiontește: "lasă, că e și al tău!". Când 'fluturele' Gerry poposește la casa lor, pentru Chris, Agnes e cea care îi zâmbește deschis. Se îmbujorează, îi face un gest cu mâna, pornește radioul pentru dansul lor. Când el se cațără pentru a verifica antena, ea se îngrijorează să nu pățească el ceva, urmând ca Maggie să dea o replică savuroasă: "mai întâi să repare radioul". Chris vede și cum Gerry se interesează de Agnes, înregistrează, împietrită, și reacțiile acesteia. Poate doar naivitatea masculină să-și închipuie mai mult decât se poate garanta din privirile cu care Agnes se exprimă. Sensibilă linia de demarcație și la izbucnirea copilăroasă, și cu atât mai sinceră, cu care îi ia apărarea, vizavi de mustrările aprige revărsate de Kate: "ești groaznică, în ce hal vorbești... îl cheamă Gerry... cu G de la Gerry!". Surprinde, la personaj, faptul că refuză să se apuce de croitorie, deși se ocupase de împletit mănuși, așa cum refuză și să lucreze în fabrică, urmând a eșua departe.
Rose propusă de Claudia Moroșanu este pe linia mezinului cu atitudini rebele. Când dansează, o face cu altă energie, cu gesturi pe care le orânduiește original. Refuză norme, limite. Când cu picioarele pe sus, când își ridică poalele fustei, își atrage epitetul 'păgână'. Pentru ca mai apoi, când unchiul Jack sacrifică ritualic acel cocoș al ei, este terifiată și zguduită taman de acest fapt căruia aceleași voci îi atribuie termenul de păgân. Claudia Moroșanu, cu aspectul ei mai degrabă copilăros, singura care poartă o bonetă din timpuri vechi, este cea care amplifică drama. Dinamică, urcată pe scaun, refuză eticheta rece a surorii care-i anulează înflăcărarea perspectivei de îndrăgostită. La rândul ei, Rose acționează după un șablon, refuzând dreptul surorii care are un copil din flori să-i țină predici...
E atâta pulsație în efervescența tiradei Claudiei Moroșanu: "toate sunteți geloase pe mine". Ce dramă e, în orice secol, în a opune portretului omului iubit o față opusă, anulând instant visul, percepție de pierdere de sine. Rose ridică fierul de călcat, să lovească. Și cât de omenesc apare Rose, mai apoi, tachinând-o pe Kate, în privința mugurului ei de sentiment, de parcă uitase cum te simți când altcineva coboară în minorat propria-ți înflăcărare.
Pe lângă Kate, dramaturgul a fost generos cu Chris, oferindu-i nu doar evocări și reacții, ci și întâmplări și relații cu exteriorul grupului lor. Iar Oana Dragne valorifică la maxim această oportunitate. Povestea ei este bine închegată și poate fi chiar decupată, poate funcționa, cu minime ajustări, independent. Ea deschide 'balul', cu o replică despre nevoia de a schimba vechea lor oglindă, spartă. La declarația ei, cu un strop de cochetărie, "Sunt așa de palidă și am un păr ca o mătură. Am nevoie de puțină culoare" vine un răspuns în cor, prompt: "Pentru ce?". Ironie și autoironie, tristețe pe care, în debutul piesei, n-o putem evalua îndeajuns. Știm că e mama lui Michael, o vedem serios preocupată și, totuși, cu o anume modernitate a balanței mamă - femeie. De aici percepția nuanței mustrătoare cu care o privește Kate când ține să spună - și cu o doză de mândrie de mătușă - că Michael a făcut singur zmeiele.
Bună parte din încărcătura dramatică a spectacolului vine din relația Chris-Gerry. Iar intrarea acestuia (interpretat cu un aer candid de Șerban Chițu) în scenă este sub semnul Look out, old Macky's back al cântecului Mack the knife - mic tribut pentru Brecht, via Louis Armstrong. Pentru că Gerry este un vagabond - în sensul romantic - dar deloc capabil de violență. Nici măcar precum Rică, fantele de Obor al lui MRP. E doar un păgubos, nici acest epitet nefiind în sensul aceluiași poet, amintit mai sus, e omul alegerilor greșite, al 'castelelor în Spania' - ca să introduc în joc țara către care îl mână hazardul. Teribilist, ușor fanfaron, se aprinde repede și se plictisește la fel de repede. E înduioșător cu asemenea replică: "Dă-i marelui Evans o cauză nobilă și nu va dezamăgi!" și chiar l-ai îndrăgi de-ai putea uita de Michael și de promisiunile neonorate pentru el. Ades invocata bicicletă pe care era gata-gata să i-o cumpere, rămâne un vis, iar Antonella Cornici o aduce pe scenă, tocmai ca un semn al iluzoriului și, în același timp, criteriul pentru rezultantă.
Chris îl iubește așa cum e el. E o încântare felul în care Oana Dragne joacă prima lor revedere: el se avântă în discurs că a lipsit șase luni, ea punctează sec: "treisprezece luni" și tot așa, cu ton liniștit, cu ochii doar la el, cu chip senin. Ea n-a uitat nimic, nu se pierde cu firea, dar prețuiește ceea ce poate avea din ceea ce-și dorește. Repetă "da" automat, ca și cum n-ar conștientiza ce spune, cu un cert efect comic, dar i se vede puterea de a fructifica această clipă rară. Chris îl amușină, fermecată, el e tot un zâmbet - superficial - și se mișcă precum un băiețel aflat în centrul atenției... Trei surori îi privesc de la fereastră - simpatic imaginată sub forma unui patrulater neregulat, rama unui zmeu de-al lui Michael - și Maggie remarcă: "îl privește de parcă ar fi un rege", iar Kate i-o întoarce prompt: "regele puturoșilor". Dar e limpede, Chris radiază când e cu el. Abia mai apoi se încruntă la nonșalanța cu care el o caută pe Agnes, la ingenuitatea cu care Agnes se amuză și se arată îngrijorată de Gerry. Chris îl știe bine, a suferit destul de pe urma lui, nu vrea să mai riște nici cu propunerea lui de căsătorie, nici cu fugitul de acasă. Sună emoționant argumentul ei: "când mă vei părăsi din nou"... Și urmează, încântătoare, îmblânzirea tonului, "așa-i firea ta."
Sunt în spectacolul propus de Antonella Cornici atâtea scene care, prin revelatorul 'emoție', aduc în fața publicului situații de viață universal valabile, pentru care hazardul e răspunzător.
Pe fondul tristeții, din evocarea rochiei de mireasă a celei pe care a ales-o omul pe care și-l dorea Kate, reintră Chris, pășind ușor, pe când Michael aleargă dinspre fundul sălii. Iar muzica este emblematică: Molly Malone - unde alive din refrenul Cockles and mussels, alive, alive, oh sună înduioșător și cu puterea de a merge mai departe. Chris și Michael, ea în genunchi pe scenă, spre a-l îmbrățișa pe el, în picioare în fața scenei, un mix de zâmbet și lacrimi, în efortul ei de a-i menține o imagine frumoasă a tatălui, scena se încheie o dată cu efemeritatea jocului cu acea cutie adusă de Gerry.
Cele cinci surori au nu doar un copil de crescut, ci și un, aproape, bătrân, de îngrijit, Jack fiind și el aidoma unui copil. Iar Adi Gheo contribuie din plin la această imagine. E un rol greu, prin exotismul său, dublu pentru spectatorul român. Prin trăsături fizice, foarte înalt, cu chip zâmbitor, el are datele de a face din Jack personajul amuzant care, dincolo de extravaganțe și comic, sau inspirând caritatea, dar și groaza - pentru Rose, când cu sacrificiul cocoșului -, are rolul de a sugera o repoziționare a tuturor față de cum ne construim viața. Un rol deloc ușor, chiar tehnic, cu atâtea costumări și poziționări pe scenă, cu ceea ce trebuie să fie redarea unei pierderi a memoriei și asumarea inocenței. Am citit despre prezența lui Gheorghe Dinică în acest rol, în versiunea din 2006, la TNB (regia Lynne Parker). Adi Gheo reușește seninul - tot în siajul flower-power - de a descoperi bogăția de comori ale vieții de pretutindeni, înțelepciunea simplității și simplitatea înțelepciunii, orice reguli am inventa.
Și, desigur, chiar și Jack dansează. Dacă s-a desprins de locul natal, s-a întors, ca dintr-o călătorie extraterestră, cu încântarea de a fi descoperit că există viață și dincolo de propriul nostru orizont. Jack dansează ca în Uganda. "Se bea vin de palmier din conuri și dansăm. Dansăm cu toții zile în șir. Copii, femei, mulți dintre ei leproși, cu membre deformate sau lipsă, dansăm zile în șir."
Spectacolul are un final fals când, după ce Friel scrie ce se alege de personaje, surorile, toate cinci, încing un dans nebun, ca o descătușare, prăbușindu-se, în cele din urmă, pe scenă. O clipă ce pare a anunța-o pe ultima. Dar Friel reia povestea, spectacolul are scene. Și dans! Toți se supun ritualului de Lughnasa, într-o formă sau alta. Fără să fie dedicat dansului, spectacolul, supus, ca în atâtea alte dăți, modelării coregrafice datorate Victoriei Bucun, aduce nu doar secvențe precum cu Gerry având alura lui Gene Kelly plutind în dans, de la o soră la alta, dar și continua mișcare - 'laică' - a personajelor, inducând percepția armoniei. Pentru ca în finalul adevărat, după ce a spus și ultimul cuvânt, Marius Manole să se joace o clipă cu pantofii de dans, cortina închizându-se pe ritmul pașilor săi, precum ai unui Michael Flatley.
Aș mai extrage un citat dintr-o replică a lui Chris - iarăși cuvinte simple, din viața dintotdeauna: "tu nu te vei schimba și eu nu pot. Doar dansează cu mine și apoi pleacă".
Și închei cu o definire a dansului de către Jean Paul Goude: "Fiecare mișcare a corpului e un fel de dans. Uitați-vă la oamenii de pe stradă. Unii merg la pas, iar alții își urmează ritmul intern. O prietenă de-a mea, negresă din New York, are un fiu care își exersa mersul în oglindă înainte să iasă din casă, și-l potrivea în funcție de pălăria pe care o purta. Cred că ăsta e cu siguranță un tip de dans, cel puțin din experiența mea cu dansul. Nu mai dansez, dar dragostea mea pentru dans e încă intactă, o exprim diferit - dansez fără să dansez."
Cam asta e viața.
Iar spectacolul Antonellei Cornici este, din nou, despre viața noastră.
Dansând la Lughnasa de Brian Friel
Traducere: Mara Bărbărie
Regia: Antonella Cornici
Distribuție: Marius Manole, Ana Sivu-Daponte, Anca Pascu, Oana-Maria Dragne, Mădălina Borș, Claudia Moroșanu, Șerban Chițu, Adi Gheo
Scenografie: Alina Dincă Pușcașu / Ilustrație muzicală: Șerban Chițu / Coregrafie: Victoria Bucun / Light Design: Lucian Moga / Asistenți regie: Andrei Piu, Robert Vlad / Afiș: Cristina Huțu
Data premierei: 02 iunie 2023
Foto din spectacol: Cristina Maria Stan / Foto din repetiții: Antonella Cornici / Video teaser: Cristina Huțu