Dintre toate fetele tu ești cea mai fină.
Printre munți și printre văi trece o căruță,
Dintre toate fetele ești cea mai drăguță.
Printre munți și printre văi trece-o bicicletă,
Dintre toate fetele ești cea mai cochetă.
Am fost la cerul (hartă către casă), o producție Teatrelli, venit de data asta ca spectacol invitat la Teatrul Masca (pe 30 noiembrie 2023). Practic, am văzut ultima reprezentație din Faza UNU a spectacolului, care încă nu se declamă așa ad litteram, ci ca work in progress, în regia lui Irisz Kovacs, dramaturgia Doru Vatavului, scenografie Clara Ștefana, mișcare scenică Ruxandra Bobleagă, sound design Adrian Piciorea, cu actorii Antonia Scutaru, Iosif Paștina, Armand Crișan și Bogdan Iancu.
Faza DOI a spectacolului va fi chiar spectacolul, terminat, produs finit, dus la bun sfârșit, împlinit, sau cum mai vreți să-i spuneți. Și subliniez asta atâta nu ca să scuz ceva din ce am văzut, ci ca să tratez și eu (și să-mi fie aidoma tratată cronica de față) ca pe o căutare pe care (poate, doar poate) o influențează puțin și ce zic pe aici.
Mi-a fost dor de Doru, ca dramaturgie. Și nu în sensul în care mi-a fost dor așa, de la ultimul spectacol văzut în dramatizarea lui (deși și asta e foarte adevărat), dar mai cu seamă mi-a fost dor de Doru chiar în timp ce vizionam acest WIP (work in progress fie-i numele). Am înțeles mai apoi care e șmecheria, produsul de față, în stadiul actual, e translația unor workshopuri de improvizație pe care Doru le-a curatoriat schematic într-un schelețel cu nucleu narativ & conflict, personaje. Adică Doru a venit într-un labirint format dintr-o grămadă de idei, ca Ariadna, cu un fir roșu care să le unească pe toate și să ne ajute să ieșim din el. Doar că, de data asta, firul roșu nu mai e dintr-o papiotă suavă, abia vizibilă, ci e mai degrabă mohair, foarte gros și foarte vizibil în schematizarea lui, în toată marea schemă a lucrurilor. Parcă povestea trece pe plan secund, iar asta mă scoate din poveste, se lucrează cumva tot cu ea, dar în detrimentul ei, pentru că focusul vine, de data asta, pe o direcție estetică, dictată și de haute-miza proiectului, anume (re)reînsuflețirea picturilor din albumul lui Șerban Savu, Drifting.
Cu rușine în scris afirm că abia după spectacolul ăsta o să mă familiarizez și eu cu albumul lui Șerban Savu, acest melanj contemporan de acuarelă și antropocen, un album care vorbește printr-o naturalețe deloc augmentată (și augmentată tocmai prin ideea asta) despre oameni în situații simple, recognoscibile, inteligibile, dar ducând fiecare fotografie undeva la nivelul epitomei unui soi de gheizer teritorial burghez: spiritul de observație rafinează realitatea fiecărui stop-cadru și-i dă o valoare dincolo de simplu aperçu, există o relevanță și o coerență în toate (care, atenție, funcționează de sine stătătoare, deci nu mai au, la o adică, nevoie de un spectacol de (de)dublare pentru asta, sau cel puțin așa ar fi firesc și de dorit).
Cu toate astea, ce se întâmplă în cerul (hartă către casă) e un lucru minunat și e un lucru pe care îl facem cu toții cu albumele foto sau benzile desenate de acasă: grefăm experiențe personale peste pozele alese, plecăm dintr-un static într-un soi de pivot către o lume a propriei fascinații pentru staticul ăla, noi suntem prelungirea momentelor noastre, așa cum suntem și prelungirea amintirilor noastre, așa cum am trăit (chit că diferit) pozele altcuiva, sau am retrăit (chit că diferit) pozele noastre.
Actorii devin corpuri-unealtă în WIP-ul de față și devine foarte curând inteligibil ce fac acolo cu uneltele-corp. E un mimesis constant, un dublaj realizat de Zone Studio Teatrelli (sau Masca, de data asta) pentru a ne aduce aminte că toți suntem doar momente și momente. Costumele sunt și ele din filmul ăsta, chiar și ele au ceva ce spune Work in Progress, dar ca element intențional, nu accidental, ceea ce face totul super tare ca sens macro. Dacă a face fotografii ar însemna a trăi fotografii, și dacă ar exista un job pentru asta, categoric așa ar arăta uniforma de lucru.
Dar tertipul ăsta nu e de azi de ieri, că de asta avem de-alde statui vivante pe la cetăți și prin parcuri și cumva tot nu e în stare nimeni (conștient) să-și explice de ce naiba ne fascinează atât de tare, la toate nivelurile cognitive. Să fie oare ideea simplă că - oricât ne-am opune cu rațiune - creierul nostru are tendința să confunde pentru o clipă imaginea cu replica ei (vădit non-imagine)? Și poate că asta-i și puterea teatrului, de fapt, să ne facă să credem, într-adevăr, super Brechtian, că ceea ce e acolo e convenție, că dacă se latră, e câine și dacă moare, ei bine, moare și tot așa.
Nu e niciun câine și nu moare nimeni în cerul (hartă către casă), am vrut mai degrabă să anticipez o idee cu exemple generale. Sau poate că sunt câini în spectacol. Și poate chiar moare cineva până la urmă. Depinde cum alegi să privești în asociere cu albumul lui Savu, în asociere cu experiențele și amintirile actorilor sau, poate, cu experiențele și amintirile tale.
Avem o defalcare dramaturgică izvorâtă destul de clar din exercițiile de impro între un plan interior și un plan exterior de situație, când trecem prin acest doom scrolling / zapping antropocen. Adică avem scenuțe explicative grefate pe un slideshow de poze-picturi, dintre care unele continuă situația tabloului din pozițiile de referință și inserează și subtilitate și comic cât trebuie, iar altele iau pozițiile de referință și le translatează interior în ceva aparent fără legătură cu fotografia, la o primă vedere. Dar cum ziceam, aici intervine puterea jocului de rol și asumarea lucrurilor.
Vedeți voi, când suntem copii, un task de felul ăsta devine misiunea vieții noastre, să construim povești-univers dintr-o imagine. Și ne ducem tare (cel puțin eu mă duceam foarte mult în imaginar), poate atât de tare încât tot ceea ce ar mai fi în jur real, de palpat, pălește. E ca o teleportare mică într-o dimensiune din spatele ochilor noștri și din fața lor deopotrivă, o prelungire cu tot cu postlungire, dacă mi se permite și o glumiță. Dar treaba asta e candidă pentru că își clădește prin sine, prin simplul act și prin lipsa oricărei mize, o intimitate inimitabilă. Scena poate aduce carențe intimității despre care vorbesc, reflectoarele, publicul, textul, totul poate aduce carențe intimității inimitabile despre care vorbesc. Sunt câțiva fiori și câteva senzații care lasă ceva în urmă cu adevărat, iar pentru mine un exemplu ar fi când Iosif, întins pe scenă cu fața spre noi, dar privind cu adevărat în sine, zice că "mai e un singur om la întreținere, un singur locatar mic, solitar". Și să mai fi fost câteva momente tangente ideii susținute anterior, dar în rest, în mare parte, cum e și firesc, poate, actorii știau că sunt văzuți & jucau ceva, de dragul convenției.
Și o zic în cel mai condescendent sens posibil, dar decât o juxtapunere de zeci de fotografii / picturi, mai bine fiecare o fotografie / pictură a lui, despre care să simțim că "bă, e a lui, da, uite!", despre care să simțim că nu e jucată. Că așa, sigur, e un demers extraordinar din punct de vedere tehnic și ca ambiție de a transmite, dar nu e (și nici nu știu dacă o să poată fi de fapt) terminat. Dar e o direcție foarte tare de studiat, un teatru FPS, în care frame-urile per second sunt intenționat megascăzute și (poate chiar mai tare de atât) e o direcție nemaiexplorată până aici (sau cel puțin nu din câte știu). Adică da, sigur, Bob Fosse funcționează tot pe un soi de teatru de imagini, contre-jour, și acolo există un element static peste cel dinamic, care naște o estetică, dar aici artificiul e mult mai Brechtian de atât. Se vede că sunt oameni care devin o balustradă, sau un stâlp de telegraf, dar îi credem când devin obiecte și intrăm în jocul lor, iar asta o putem citi în reacții, care-s foarte bune și multe, în speță: râsete.
Poate că ar ajuta mai mult un schelet dramaturgic mai copios și mai nebun, paroxistic cumva în zona multor situații din cele descrise, pentru că (după mine) datul textului aici e să fie cel mai "loco" element, el nu trebuie să țină de staticul lumii de picturi, ci poate să îl rupă lejer.
Doar că nu o chiar face, se intră abisal în niște străfunduri, în niște confesiuni materiale și sufletești inerente actorilor și care, da, ne ating și pe noi într-o oarecare măsură. Dar nu știu prea bine măsura asta. Sunt un fan indiscutabil al reluărilor și simetriilor compoziționale și evident că m-a cucerit faptul că s-au reiterat niște fotografii vechi cu niște unghiuri noi ale acelorași situații, care hodoronc-tronc deveneau parcă absolut altele, doar din lumina nouă din care le (re)priveam.
Dintre picturile lui Savu am recunoscut și una care e și coperta unui volum de poezie, Polaroide, de Daniel Coman, apărut la OMG Publishing, pe care vi-l și foarte recomand cu ocazia asta, apoi, privindu-le pe toate am realizat că eu am mai fost expus de-a lungul timpului la picturile astea, în diferite forme și medii, dar nu am conștientizat niciodată că le vedeam, ci mi se întâmplau. Am fost pus în fața unui experiment față cu propria falie între mine și dimensiunea picturii contemporane, dar trebuie să recunosc că de la pictura naivă încoace, nu prea am mai gustat ceva și să zic "băi, da, uite!" Doar că meritul spectacolului cerul (hartă către casă) e că m-a făcut să gust și să zic "băi, da, uite!", în pofida a tot ce credeam.
Dar nu vreau să duc totul prea mult în zona de gimmick, cu toate că mi-a lipsit pe tot parcursul spectacolului parcă fix gramul ăla în plus de candoare până la plin, mi-aș fi dorit (culmea), să se joace mai puțin, să dureze puțin mai puțin (deși durata e super ok), sau puțin mai mult, fie, dar cu niște elemente noi în construcție. Poate și un alt final, deși sunt fanul panoului luminos care transmite ultimul scris, cel care e de luat în brațe și de plecat cu el acasă:
"Te văd și în amintirile mele în care nu ești. Te văd și în viitorul meu în care nu ești."
Sunt două puncte foarte tari de interpretare și, pentru mine, chiar cheia întregului spectacol. Când nu sunt personaje și nu e planul exterior, ci e cel internalizat, despre asta e totul, sau ar trebui să fie despre asta. Despre cineva care își face loc în prezentul nostru și după ani distanță, despre ce trăim cu adevărat dintr-o reprezentare statică de tip foto sau pictură. Ne trăim pe noi, cu adevărat, încă o dată? Sau schimbăm scenariul de câte ori avem nevoie până ne convine, ca apoi să ne cuibărim într-o iluzie.
Toate ca toate, amintesc mențiunea mea expresă (și o voi însoți și cu petiție) de a schimba numele WIP-spectacolului în "CER O HARTĂ către casă". Nu pentru că mi-ar fi venit să cer una în timpul spectacolului, ci dintr-o rațiune practică, pe care vreau să o explic:
Însuși albumul lui Șerban Savu e o colecție de stop-cadre privite ca variațiuni pe o temă comună, iar textul ne vorbește despre zonele gri, despre neutralitate, despre a nu gândi doar în alb și negru. Ceea ce plecase inițial ca joc de cuvinte witty cer-cer poate trece acum drept: o hartă din multitudinea de hărți posibile, dar nu "cerul", ca și când ar fi doar unul singur.
Și cu asta rămân și eu din cerul (hartă către casă), cu frumosul (dar chinuitorul) demers sisific de a transgresa imaginea spre cât de teatru se poate și viceversa, teatrul spre cât de imagine se poate, urmărind o unitate în contrarii aparente, dar convergente. Aștept faza DOI uite-așa (aici ar fi trebuit să fie o poză cu mine cu coatele pe pervaz și sufletul la gură, dar o să las doar textul, din motive ușor de intuit). Fiți cu ochii pe Cerul de la Teatrelli, atât vă mai zic.
(foto: Adi Bulboacă)