Iar o altă știre, de dată mult mai recentă, despre protestul oamenilor de la o altă fabrică de armament mi-a întărit gândul de a scrie despre co-producția realizată de Platforma de Teatru Politic București și Reactor de Creație și Experiment Cluj-Napoca - Oameni și arme, în regia lui David Schwartz, prezentată în cadrul Festivalului Tânăr de la Sibiu, ediția a VI-a, 2023.
Un protest al celor de la Uzina Mecanică din Cugir este sursa principală de inspirație a acestui spectacol. Așadar, vorbim de un spectacol-document, care s-a putut concretiza și datorită actorului Tavi Voina, care este născut în Cugir, prin faptul că a facilitat dialogul cu mai multe persone, care fie au fost angajate, fie sunt angajate la această fabrică.
Uzina Mecanică din Cugir, oraș din județul Alba, are ceva istorie la activ, înființarea sa datând din perioada Imperiului habsburgic. În perioada comunistă avea două secții sau două fabrici, mai precis: una care se ocupa cu producția de aparate de uz casnic, precum mașini de spălat - renumita Albalux, aragaze și mașini de cusut - Sanda și Nicoleta, mașini de făcut tăiței, iar cealaltă cu fabricarea de armament.
În respectiva perioadă nu se vorbea despre fabrica de armament, era cumva subiect tabu. Cine lucra acolo trebuia să fie discret, să fie atent la ce spune, fapt care i-a determinat pe muncitori să își găsească un limbaj al lor, un cod, evitând să utilizeze cuvinte precum arme, gloanțe, armament... Așa s-a procedat și în spectacol, actorii invitând spectatorii să găsească cuvinte înlocuitoare. Așa s-a ajuns ca "sarma" să fie cuvântul-cheie (la reprezentația de la Cugir a fost "bomboană").
Actorii, îmbrăcați în ținută muncitorească, specifică acelor timpuri, frământă un aluat și ne spun povestea locului. Ei sunt muncitorii ajunși la pensie, care retrăiesc timpurile tinereții lor, fiecare cu sechelele unei munci deloc ușoare, periculoase, despre care nu aveai voie să vorbești, să te plângi nici nu intra în dicuție. Tăvile în formă de pușcă sunt pregătite, cuptorul, la propriu, încins, așteptând, cuminte, să înghită acele forme pentru a obține armele. Frământă și povestesc.
Discursul lor confesiv este un amalgam de amintiri, de retrăiri. Nemulțumirile se împletesc cu mulțumirile, cu micile satisfacții: da, era periculos, da, nu aveau voie să vorbească, da, nu aveau chiar de toate, dar aveau serviciu, aveau o casă, se mai puteau duce și în concediu la mare și erau uniți și chefuiau, din plin, oricând aveau ocazia. Le plăcea și când erau pe scenă, în brigada artistică, se simțeau importanți. De fapt, întreg spectacolul a fost gândit, într-o bună măsură, ca un spectacol de brigadă artistică. Pentru că brigada artistică avea un rol important în așa-zisa formare culturală a maselor (am mai regăsit și în spectacolul lui Andrei Măjeri, La Academie, acest aspect), ele aducând pe scenă minunata viață a omului nou din comunism, mulțumit de rolul său activ în societate prin munca pe care o depunea în folosul societății. Cântarea României era spectacolul care încununa și cânta societatea ideală în care se desăvârșeau tovarășii.
Cu mult umor, cu mult adevăr, dar și cu ironie, spectacolul Oameni și arme vorbește de istoria unui loc, de istoria noastră, de fapt, și de politica externă pe care România Socialistă o ducea (armele se făceau, în acea perioadă, inițial pentru Rusia, după model rusesc, mai apoi pentru țările arabe) și o duce (acum direcția este cu totul alta, spre occident), pentru a sublinia și a transmite mesajul că nu există nicio șansă ca pacea să se instaureze în lume atâta timp cât se susțin astfel de fabrici și că există mult mai multe războaie în lume, astăzi, decât cele care ne sunt prezentate la știri. (Aici este un alt subiect de discutat!) Dar vorbește și despre umanitate, despre cei care lucrează, fără dorința unui război, prinși în angrenajul nefast al acestuia.
Și eu m-am născut la Cugir, unde am locuit foarte puțin, iar bunicii din partea mamei și fratele ei au fost angajați acolo până au ieșit la pensie. Bunicul a fost șef de secție de armament și a fost pensionat de boală, ca urmare a intoxicării cu plumb. Așadar, nu aveam cum să rămân indiferentă la o astfel de poveste, mai ales că am copilărit în acest orășel, situat la poalele Drăganei, care avea un farmec anume.
Povestea fabricii și a muncitorilor din Cugir străbate timpurile, expunând, nu doar perioada comunistă, ci și perioada de după '90, când privatizarea fabricii a dus la șomaj, la salarii mici, la nemulțumiri, la plecări masive la munca în alte țări, nemaivorbind de faptul că fabrica, atât de cunoscută pentru mașinile de spălat, aragazele și mașinile de cusut, a dispărut treptat. Nemulțumirile oamenilor, precum și dobândirea unei caracteristici a locului, în ceea ce privește personalitatea oamenilor, de oameni duri, violenți, "cuțitari" (oamenii din fabrică ajunseseră să-și producă tot felul de obiecte pentru uzul personal, având satisfacția că fură de la un stat care nu le oferă nimic, furându-le, la rându-i, tinerețea și chiar viața: bricege, cuțite de tot felul, lucrate cu multă măiestrie, pixuri din plexiglas și multe altele), au culminat la revoluție, când au luat cu asalt sediul miliției și au dat foc unui milițian. A fost o mișcare acolo plină de resentimente și de violență.
Am rememorat cu multă emoție anumite aspecte din viața oamenilor din Cugir, din viața traiului lor. Și tinerii actori au reușit să se transpună, rând pe rând, în oamenii societății de ieri și de azi ai micului oraș, ca simbol al unei societăți, prin cântec, prin dans, prin interpretare (m-a bucurat că s-a încercat, reușit într-o oarecare măsură, reproducerea modului cum se vorbește acolo; e o vorbire ardelenească aparte, accentul cade mai dur în cuvinte, limba preluând din asperitatea oamenilor).
Apelând la o scenografie minimalistă, doar niște scânduri, o scară și acel cuptor care a funcționat pe tot parcursul spectacolului, completate de câteva imagini-simbol ale războaielor în desfășurare, David Schwartz a reușit, alături de echipa sa, să sublinieze și să scoată în evidență un aspect important din viața oamenilor unui loc izolat, raportându-l la universalitate.
La finalul spectacolului "armele" au fost gata și orice încercare de tragere asupra noastră s-a soldat cu îmbucățirea lor. Și din acele bucăți am putut gusta noi, spectatorii.
Spectacolul a fost urmat de un dialog cu publicul, de gustarea pitei (în Cugir era un brutar vestit al pentru pita lui - Lae Pecu) pe care ei au copt-o în acel cuptor pe întreaga durată, deschizând astfel portița întrebărilor. Și a fost interesant să văd niște tineri, care sunt născuți în libertate, că au trebuit să se confrunte cu un trecut al părinților sau al bunicilor lor.
Spectacolul sper că va rămâne în repertoriul curent al trupei din Cluj-Napoca și invit pe orice trecător prin acest oraș, iubitor de teatru, să nu îl rateze, pentru că merită. Și vă invit și prin Cugir, județul Alba, chiar dacă a suferit modificări majore față de perioada anilor '70 - '80, să luați pulsul de acum al locului.
(Foto: Roland Váczí)
Oameni și arme - Platforma de Teatru Politic și Reactor de creație și experiment
Scenariul și regia: David Schwartz
Cu: Alexandra Harapu, Maria Morar, Oana Rotaru, Doru Taloș, Tavi Voina
Scenografia: Mihai Păcurar / Direcție coregrafică: Paula Dunker
Muzica: Alexandru Condurat / Coordonare muzicală: Adonis Tanța
Coordonare documentare: Tavi Voina / Colaborare: Katia Pascariu
Tehnician lumini-sunet: Robert Kocsis / Coordonare proiect: Andrada Roșu / Asistență regie: Teodora Minea