Bătrânul și sfârșitul - Kimitachi wa dô ikiru ka / The Boy and the Heron / Băiatul și stârcul

Povestea este înșelător de simplă, ca în toate animațiile lui Hayao Miyazaki: Mahito este un băiat din Tokyo care își pierde mama într-un incendiu provocat de un bombardament din timpul războiului. Se mută apoi cu tatăl său la țară, unde acesta se recăsătorește cu o tânără ce seamănă izbitor cu mama sa. Conacul în care trăiesc acum este populat de o liotă de bătrânici amabile și, mult mai important, are în apropiere un turn misterios, construit în epoca medievală de un strămoș ciudat. Un stârc ce își face veacul în heleșteul din apropiere începe să aibă un comportament ciudat, reușind să-l convingă, mai de voie, mai obligat, pe băiat să intre în turn. Odată intrat în această veritabilă rabbit hole, Mahito va trece prin peripeții fantastice. Acestea vor fi legate de o figură ancestrală, un strămoș care se străduiește să țină lumea în echilibru. Când într-un final echilibrul nu va mai putea fi ținut în frâu, toate aceste întorsături de situație nu îl vor maturiza pe Mahito în sensul definit și clar al cuvântului, dar îi vor cicatriza multe dintre rănile și nesiguranțele anterioare și, în același timp, îi vor da o încredere și un simț al responsabilității înnoite.

Așadar, acest ultim film al lui Hayao Miyazaki (82 de ani) păstrează structura unui basm clasic: un protagonist copil intră, printr-o poartă magică, într-o lume paralelă, dominată de monștri periculoși, unde capătă ajutor din partea unor prieteni nesperați. Trecerea prin toate acele peripeții, mai mult sau mai puțin încărcate de moralitate, dar având sigur o morală puternică, îl întărește interior pe copil, iar revenirea în lumea reală se face cu ușurare și, în același timp, cu o perspectivă aparte.

În același timp, animația acesta are și noutăți notabile. Apare, de exemplu, un testament încifrat printre trimiteri culturale și antagoniști ambigui. Guvernatorul lumii magice este un fel de Deus otiosus, un demiurg bătrân, retras din agitațiile lumii pe care a creat-o, care se străduiește nu să o facă mai bună, mai dreaptă sau mai frumoasă, ci doar să o perpetueze. Continuarea lumii nu este de la sine înțeleasă, acesta nu este un Dumnezeu al deiștilor care, odată pusă în funcțiune creația, se poate retrage liniștit. Dimpotrivă, este o creație care stă într-un echilibru instabil. Această balansare care se îndreaptă în mod inexorabil către dezechilibru, către distrugere, trebuie recreată de un spirit tânăr. Să fie Mahito cel care va prelua acest rol? Se va ridica la înălțimea chemării? De fapt, va veni vreodată realmente această chemare, sau va fi doar un vis care trece pe lângă el.

Calitatea desenelor este la standardele înalte cu Hayao Miyazaki ne-a obișnuit. Fiecare detaliu este la locul său, redat cu grijă. Fiecare neg sau nas roșu al vreunei bătrânici este impecabil redat. Mai mult decât atât, are importanța sa aparte, care va fi revelată la un punct sau altul din poveste. Filmul mai aduce în scenă o mult mai atentă distribuție a luminii. Dacă în filmele sale anterioare, prezența fulgerelor, a focului sau a luminii solare era cumva inserată în desen, de această dată iese cumva în evidență. Strălucirea este mult mai puternică, reușește să iasă din desenul plat realizat manual. Tonurile aurii sau fulgerele de mânie ies din pânza filmului, ca și cum o lumină spirituală le transfigurează din interior.

La celălalt pol, așa cum iarăși suntem obișnuiți de opera lui Miyazaki, chipurile protagoniștilor nu sunt detaliate până la capăt. Această imprecizie deliberată ajută publicul să se identifice mai ușor cu personajele. Trasarea generică a chipurilor, individualizarea lor superficială, facilitează procesul prin care spectatorul lipește, mental, propria față pe locul lăsat liber. 

Totodată, acest ultim film nu mai are o morală puternică. Îi lipsește acel entuziasm de schimbare a lumii, caracteristic filmelor anterioare ale lui Miyazaki. În Nausicaa (1984), de exemplu, protagonista era nu doar voluntară, dar și încununată de succes în ameliorarea și salvarea lumii. În Sen to Chihiro no kamikakush / Spirited Away / Călătoria lui Chihiro (2001), împăcarea cu lumea spiritele venea și ea după o încăpățânată cursă de salvare a celor dragi. Aceste elemente sunt prezente și aici, dar într-o mult mai mică, mai obosită, mai îmbătrânită măsură. Mai mult, înainte de revenire, apare și o radicală re-amestecare a cărților sorții, a destinelor. Nu pentru ca totul să pornească de la zero, ci pur și simplu ca împăcare cu variatele și capricioasele durități ale destinului. Miyazaki își închipuie acest moment ca un coridor în care sunt multe uși, fiecare dintre acestea predefinită pentru un destin cât se poate de clar.

Absența cea mai notabilă pentru cei care știu filmele anterioare ale lui Miyazaki sunt avioanele. Fiu al unui inginer aeronautic (tatăl în The Boy and the Heron / Băiatul și stârcul are aceeași profesie), acestea au fost obiecte-fetiș în capodopere anterioare precum Porco Rosso sau Kaze tachinu / The Wind Rises / Vântul se întețește (2013) sau Laputa (1986). Aeronavele nu sunt obiecte ale naturii, ci invenții ale omului, urme directe ale efortului omenesc, destinate să dispară odată cu el. Dar, deși acestea lipsesc, zborul este prezent, de data asta asociat cu păsările, prezență naturală independentă de om. Să fie acesta încă un cod din partea lui Miyazaki pentru abandonarea în voia naturii, pentru lipsa entuziasmului de a o mai schimba?

În acest fel, cea mai probabilă citire a filmului, dincolo de realizarea sa grafică excepțională, este una auto-biografică. Este filmul unui mare creator care își sublimează crezul, obsesiile și idealul artistic într-o capodoperă care, pe cât este de atrăgătoare și plină de suspans, pe atât este de meditativă și metafizică în întrebări.

PS. Pe Netflix este disponibilă o bună parte din filmografia lui Miyazaki.