Îmi plac filmele, nu neapărat "Arthouse", care ar merita o corectă definire, dar cum nu agreez definițiile definitive, am să mă refer doar la ce mi-a rămas în memorie, o discuție în jurul subiectului. Cred că merită. Am să dau câteva exemple și, apoi, să vedem cum azi distrugem ideea, în modul cel mai ipocrit, adică menținem conceptul, dar îi distrugem fondul (sensul?) prin forme de impostură.
În fine, care ar fi în mare ideea de "Arthouse"? Găsești și păreri nesofisticate dar inutile, în care criticii de film definesc un film de acest gen ca având "calități formale care le marchează ca fiind diferite de filmele mainstream de la Hollywood" (Ei fleaoșc! Asta ar însemna că tot ce e independent, e film de artă, nu merge!). Filmele de artă au "proprietăți " specifice, dar nu toate obligatorii. În timp genul s-a născut tot din revolte, ca multe alte curente, a început din sentimente ce au dus la "Realismul social" (dar din nou, trebuie reamintit că acesta este termenul folosit pentru lucrările realizate și de pictori, gravori, fotografi, scriitori și alți realizatori de film, care își propune să atragă atenția asupra condițiilor socio-politice reale ale claselor defavorizate ca mijloc de a critica structurile de putere din spatele acestor condiții). În timp ce caracteristicile mișcării variază de la o națiune la alta, aproape întotdeauna folosește o formă de realism descriptiv sau critic, cu simboluri eroice ale rezistenței în fața adversităților, de obicei conflicte de clasă, acest demers a fost politic, ținea de un anume activism (negat și interzis de unii ca idee artistică, eu unul îl accept), deoarece doreau să tragă la răspundere sistemele guvernamentale și sociale existente. Eu zic că pe drept. De ce? Se vedea din satelit! De-aia. Dar asta nu îl făcea imediat film de artă, deși au fost regizori ca Pasolini care a reușit așa ceva în toate filmele sale, urmând neabătut o asemenea cale. (Realismul social nu trebuie confundat cu "realismul socialist", nu, nici vorbă, ăla e cu agronomul venit să ridice societatea multilateral înfundată, în care lupta de clasă continuă la infinit și după ce i-ai dus pe opozanți în Siberia, filme în care și musca bâzâie Internaționala). Eu zic, mai în glumă, mai în serios, că există și un "realism mistic" excepțional reprezentat de Tarkovski, în Andrei Rubliov și la fel în Stalker / Călăuza, filme care m-au impresionat, dar nu am căzut în adulație față de nici un regizor, sunt și rămân constant la principiul ca idolatria strică totdeauna.
Vorbeam de regizori și am ajuns la altă proprietate, de data asta, esențială. Această "proprietate" a filmul de artă e accentul pe expresivitatea personală a regizorului; accent pe gândurile, visele sau motivațiile transmise personajelor lui, spre deosebire de desfășurarea unei povești clare, orientate spre obiective. E mai simplu, nesofisticat, și așa poți să înțelegi de ce în lista filmelor de arta încap regizori atât de diferiți, cu filme ce au subiecte sau chiar fără.
Exemple de regizori ai genului (îi dau amestecați, nu înseamnă decât că au valoarea unor cineaști adevărați, nici în ordinea preferințelor mele, s-ar putea ca unii (puțini) nici măcar să nu îmi placă): Alejandro Jodorowsky, Peter Greenaway, Nicolas Winding Refn, Sion Sono, David Lynch, Lars von Trier, Jean Cocteau, Park Chan-wook, Kar-Wai Wong, Luchino Visconti, Terry Gilliam, Tim Burton, Stanley Kubrick, Peter Weir, Elio Petri, Alain Resnais, Krzysztof Kieślowski, Andrei Koncealovski, Gus Van Sant, Michelangelo Antonioni, Kim Ki-duk, Paul Thomas Anderson, Leos Carax, Gaspar Noé... și mulți alții.
Altă definiție - "savanții de film" descriu cinematografia de artă ca "un gen de film, cu propriile sale convenții distincte". Da, e ușor să dai cu definiția, mai ales când e vorba de artă, nu e de mirare, asta e arta și are un revers, e domeniul în care chiar și o prostie poate face carieră dacă numărul celor care promovează aberația depășește un anume prag critică, sau dacă o spune cineva cu audiență.
Și acum ajung la filmul propus de prietenul meu, Saltburn, regizat și scris de Emerald Fennell, laureată de Oscar pentru scenariu original pentru alt film (Promising Young Woman). Am fost curios, deja ideea de film de artă, și o regizoare premiată pentru scenariu, era suficient să mă facă să risc (fiindcă văd că de o vreme îmi risc tot mai mult timpul, plecând pe la pomi mult prea lăudați). Începe filmul și, după câteva minute, îmi zic: ăsta e un Talentatul domn Ripley (am aflat de la alții că au avut și ei, tot așa rapid, aceeași senzație).
Tema: "Luptându-se să-și găsească locul la Universitatea Oxford, studentul Oliver Quick se trezește atras de lumea fermecătoarei și aristocratului Felix Catton, care îl invită la Saltburn, moșia întinsă a familiei sale excentrice, pentru o vară care nu va fi niciodată uitată."
Filmarea e de excepție, imaginea e perfectă. Actorii și ei de excepție, ingredientele unei reușite răsunătoare păreau cu certitudine la orizont, dar degeaba. De ce? Caut mai departe argumente să îl introduc în gen. Căutând cu obstinație ceea ce trebuie ca să se încadreze în genul descris mai sus, autoarea filmului încearcă să se apropie, mai întâi, de proprietatea de a fi realist-social și să își afirme tușa distinctivă. Nu reușește decât să dezamăgească prin inconsistență și mimetism artistic, în ciuda unei regii bune și a imaginii - până la urma boala cineaștilor de azi, ecletismul, căderea în derizoriul șaormei cu de toate, ideea că trebuie să satisfaci pe toată lumea. Să vină toți buluc la sală. Satiră e, dar e o caricatură a unor caricaturi exagerate, mai ales personajele secundare sunt goale, dialogul e neinteresant, simbolistica fragilă, subtilitate canci, ce vrea să ascundă ca să pară mister e la vedere, totul e previzibil, ce se vrea șic și șoc, e penibil, sexualitatea e vulgară și grețoasă. Astea-s vremurile, sexul aduce banul, cu cât mai ciudat cu atât mai bine.
Ce pare aparte, nu e decât ciudat, până și ceea ce s-ar fi dorit să pară pervers nu a reușit decât să pară gest banal și gratuit, încât și greața pare inutilă. Satira e subțire când nu e grosolană, se accentuează pe decadența psihică, genetică și culturală a clasei dominante. Reprezentanții ei sunt caricaturizați excesiv. Tema de fond e ciocnirea claselor sociale, vidul moral și seducțiile bogăției, nebunia ce o induc toate acestea, dar contextul istoric și cultural al filmului pare superficial, nereușind nimic profund ca dinamică. Ce părea promițător suferă de previzibilitate și lipsă de subtilitate, se îneacă în suficiență. Dialogurile forțate și repetitive, care se simt adesea artificiale, sunt cele ce slăbesc și mai mult narațiunea. Actori sunt talentați își portretizează personajele corect dar se pare că, intenție sau grabă (?, mama ei de grabă!), le lipsește profunzimea. Oliver, interpretat de Barry Keoghan, este un personaj "creat pentru a fi urât", poftitor și invidios, dar portretizarea lui este simplă și necomplicată. Felix, interpretat de Jacob Elordi, este un personaj care provine dintr-o viață de privilegii, aparent empatic, dar compasiunea sa fragilă nu pare reală.
De ce a fost denumit dark-comedy, nu știu. Există umor ocazional, dar fiindcă însoțește scene depravate, chiar ideea de umor negru mi se pare că este exagerată. Totuși, cum spuneam, actoria este excelentă - Barry Keoghan joacă personajul principal la perfecțiune, ca un presupus suflet sărac și singuratic la Oxford, care este disperat după prietenia fiului clasei superioare care are ceea ce el doar visează, care e frumos și popular. Un talentat domn Ripley, dar din alt film, mult diluat si exagerat. În film mai apare Carey Mulligan, dar este, totuși, o completă risipă a talentelor ei.
Intriga spre final e oarecum previzibilă, așa că nu e nici un șoc finalul pentru un film care a încercat să șocheze sporadic, scena de depravare din final, amestec de efort de a parodia clasa superioară britanică, dar cu mult mai puțină inspirație a scenariului.
Dar dacă îți plac filmele Arthouse făcute cu pretențioase ambiții și cu dorința de a impresiona prin șoc și excitare a simțurilor, dacă nu te deranjează un scenariu dezarticulat, atunci merită. Nu e un film rău, e doar dezamăgitoare strădania de a îl introduce între filmele de artă. Dar nu e.
Deși regia lui Fennell este îndrăzneață, îi lipsește dexteritatea. Ritmul filmului este aiurea, anumite scene par grăbite, altele trag de timp inutil.
Ca povestea să prindă viață îi trebuia profunzime și filmul nu o are. Coloana sonoră a filmului nu pare tot timpul inspirată și nu îmbunătățește povestea. Scena finală se vrea magnifică, dar nu e, degeaba, e doar ultima frunză ce închide o varză de prețiozități și ambiții.