Într-o excelentă carte despre intelectualitatea română sub Ceaușescu, Katherine Verdery spunea că activitatea intelectuală și cultura sunt inerent politice (nu fundamentate pe politică, ci împletite cu ea - Compromis și rezistență. Cultura română sub Ceaușescu, Humanitas, 1994, p. 40). Totuși, este regretabil faptul că am ajuns la politică atât de repede discutând despre un film care nu conține nici măcar o aluzie politică. Nici măcar nu critică puterea politică, guvernul devenind un partener de încredere în lupta personajelor cu răul. (...) Filmul Sound of Freedom, despre protejarea copiilor și salvarea lor din iad - iadul traficului de persoane, a fost aproape asimilat de critica "liberală" (adică neomarxistă) a Americii mișcării extremiste QAnon. Nu am timp să dezvolt subiectele QAnon, Trump și Biden aici, nici să investighez cauzele legăturilor fabricate cu filmul. Doar observ cum a devenit aproape imposibilă dezlipirea de discursul politic, așa cum se vede și în cronica unui respectabil critic precum Mark Kermode, care efectiv insultă filmul și actorul titular doar pe baza presupuselor legături cu suporterii lui Trump (a se vedea comentariul aici).
Sound of Freedom nu a fost deloc un eșec. Cu un buget de aproximativ 14 milioane dolari, filmul a câștigat peste 190 milioane în 3 luni, în toată lumea. În România nu a rulat, pentru că niciun distribuitor nu l-a vrut, din motive necunoscute, dar ușor de bănuit. Interesante sunt zvonurile care circulau prin iulie 2023, în legătură cu sabotajul la care era supus filmul în cinematografele americane, unde proiecțiile erau oprite din senin sau anulate în ultima clipă. Aceste obstacole (reale sau nu) par a-i fi întărit succesul, aproape transformându-l într-un "film interzis". În același timp, presupuse declarații ale lui Mark Wahlberg au explodat pe YouTube, în legătură cu practici de pedofilie în care erau implicați decidenți din industria Hollywood-ului. De asemenea, Wahlberg ar fi lăudat curajul lui Caviezel și Gibson de a rupe tăcerea ce înconjoară aceste subiecte. Declarațiile nu au fost până azi clarificate de Wahlberg, deși clipurile respective au adunat milioane de vizualizări online, conturând ambianța unui război al știrilor false. Jim Caviezel, rămas în memoria colectivă prin filmul The Passion of the Christ, din 2004, joacă rolul principal în Sound of Freedom. Mel Gibson se întoarce, la aproape două decenii după acel moment crucial din cariera și viața sa (după Passion ambele au plonjat vertiginos în haos), în calitate de producător și susținător al lui Caviezel. Casa lui de producție, Icon, a distribuit Sound of Freedom. Gibson a apărut pe rețelele sociale îndemnând oamenii să meargă să vadă și... pe cine are urechi de auzit să audă.
În sine, despărțit de hype-ul mediatic și politic, filmul nu are calități artistice ieșite din comun. Intriga șochează și încearcă să trezească din amorțire conștiințele spectatorilor, dar personajele negative sunt stereotipe, acțiunea evoluează foarte previzibil, deși suspense-ul este teribil, iar forma pare subordonată în totalitate pildei de eroism oferită de realul Tim Ballard. După ce a lucrat ca agent guvernamental, Ballard a fondat o organizație nonprofit dedicată combaterii traficului de persoane și eliberării copiilor exploatați. Chiar îmi pare rău că Bruce Willis nu mai poate juca, acest rol i s-ar fi potrivit, dar Caviezel îi adaugă o dimensiune tributară rolului iconic din filmul lui Gibson.
S-a spus că protejarea copiilor este cea mai simplă cauză pentru orice om decent, atât de simplă încât (probabil) nu merită "screen time". Problema nu pare a fi atât de urgentă și "globală" într-o epocă a reactivării Războiului Rece și a unor conflicte vechi de decenii, în Orientul Mijlociu. Dar Sound of Freedom demonstrează urgența și gravitatea problemei printr-un exemplu punctual: doi copii sunt trimiși la un concurs găzduit de o fostă Miss Columbia. Ei sunt răpiți, alături de alții, pentru a fi vânduți pedofililor de diverse specii și de pe diverse continente. Tim Ballard (Caviezel) pleacă în căutarea lor, iar pe drum se hotărăște să riște totul în speranța că va salva sute de copii. Fără să devină explicit, filmul târăște spectatorul în lumea infernală a traficanților cu gesturi și chipuri demonice. Îl pune pe spectator în pielea tatălui care își pierde copiii și cade pradă disperării. Replica eroului este definitorie pentru întregul film: "Dar dacă ar fi copiii tăi"? Personajul lui Caviezel coboară în infern, de unde eliberează o fetiță pentru a o reuni cu familia ei. Fetița și fratele devin sinecdoca miilor de suflete implicate într-o industrie de miliarde, întreținută de țările unde "cererea" de copii este uriașă, după cum aflăm din genericul final. S.U.A. e în topul acestor țări. Poate chiar acest generic, rușinos pentru țara de producție, a cauzat reacția de negare și respingere în media americană, deși tot american este și eroul care salvează sute de copii și contribuie la scrierea unor legi mai severe împotriva traficului de persoane. "Sunt mai mulți oameni în sclavie azi decât în orice altă epocă istorică, iar milioane din aceștia sunt copii" - mai spune cutremurătorul carton final.
Sound of Freedom nu este un film puternic doar pentru că așa spune Caviezel sau Gibson, dar fără ei mesajul nu ar mai fi ajuns la atât de mulți spectatori, iar dezbaterea s-ar fi redus considerabil. Poate și pentru că, așa cum spunea Katherine Verdery, "unele persoane beneficiază de accesul privilegiat la mijloacele de construire și diseminare a uneia sau alteia din perspectivele asupra realității", iar plasamentul lor privilegiat se bazează pe ceea ce sociologul Pierre Bourdieu numește "capital simbolic" (sau cultural): cei care posedă o cantitate mai mare de capital simbolic au mai multe șanse să-și vadă versiunea despre realitate recunoscută și acceptată (ibid., p. 38). Într-o hărmălaie cumplită de subiecte și voci concurente, majoritatea inepte, reflecția propusă de acest film s-ar fi topit rapid. Suntem obișnuiți cu traficul de droguri, cu prostituția (altă afacere de miliarde, inclusiv în țări precum România, unde nu este legalizată), cu crime și abuzuri comise împotriva adulților, dar răul făcut copiilor nu este ceva cu care să te obișnuiești. Acest semnal de alarmă trebuie salutat și propagat.