Un spectacol de autor (text și punere în scenă) axat pe puterea pe persuasiune a narațiunii populare și a măștilor-fetiș, reînviate jovial și nostalgic precum la carnavalul de la Veneția. Referirile la festivalul venețian sunt frecvente în spectacol, acțiunea se desfășoară într-un sat din apropiere, de la poalele muntelui magic, cu o fabuloasă mină bogată în metale prețioase, râvnite cu tenacitate de personajele piesei. Desigur, povestea este țesută cu ață albă și e adaptată diferitelor texte medievale ce circulau în epocă, de unde reiterarea subiectului ca adevărată poveste a poveștilor. Michele Modesto Casarin, istoric al teatrului, merge mai departe, spre esența cunoașterii teatrului medieval și propune un melanj între teatrul popular și teatrul erudit chiar din titlu. De fapt, e o întoarcere la originile acestei formule de teatru popular. Hellequin este un demon din folclorul germanic și devine "baza arlechinilor moderni". Informațiile converg spre încarnarea lui în commedia dell'arte ca Arlecchino, slugă inteligentă ce păstrează fața demonicului Hellequin cu masca sa neagră și roșie, tip rapid în mișcări și mare șmecher. Ni se mai spune că, probabil, "numele lui italian este un amalgam între Hellequin și Alichino, un diavol care apare în Infernul lui Dante".
Intențiile de a da strălucire livrescă spectacolului stradal medieval asimilat astfel pentru vulg sunt evidente. Regizorul luminează spectacolul în această aură istoricizată, împletind tradiția venețiană cu elemente de folclor românesc. În acest context al interferențelor dintre culturi, Hellequin, prototipul ales, poate fi asociat cu Păcală al nostru (fără fumuri demonice), cu Till Eulenspiegel (germanicul) sau cu Trix (cel universal), cu toții isteți la manevrat și înșelat oameni. În privința experienței în tehnicile tip commedia dell'arte, trupa actorilor turdeni are o strălucită experiență. Succesul cu Trix Show din 2018 (spectacol regizat de Mihai Gruia Sandu) stă mărturie în acest sens. Așa încât trupei i-a venit ușor să se lanseze în altă "măscărie" de acest fel. Materialul pus la dispoziție de teatrul turdean a fost în măsură să mulțumească exigențele regizorului. Dacă cu Trix Show s-a mers în turnee în străinătate, probabil că așa se va întâmpla și cu Hellequin- ul italianului Michele Modesto Casarin.
Volumetria decorului e de o mare simplitate (scenografă Eliza Labancz). Corpuri paralelipipedice așezate în trepte spre a conduce la miraculoasa intrare în mina-peșteră plină cu minunății. Întreaga butaforie, atâta cât este, pălește, se sustrage parcă voit din câmpul vizual pentru a lăsa loc de desfășurare actorilor. Aceștia apar în costume ridicole, cu măști ridicole și cu mișcări ridicole. Comedia se pune pe roate și nu se mai oprește. Animația e în așa fel concepută ca legătura cu publicul să se mențină constant la cote ridicate de comunicare. Element esențial în acest gen de meta-teatru, căci actorii ies din rol de nenumărate ori ca să interacționeze zglobiu cu publicul, sar firesc în actualitate pentru a mustra în glumă pe spectatori. Ba că n-au habar ce înseamnă commedia dell'arte, ba că unul se uită în telefonul mobil în timpul spectacolului, ba că unii sunt îmbrăcați neglijent. Gesturile vulgare amuză ca la piață, cădelnițatul și parodierea prohodului de asemenea, printre sfinți e enumerat și Sfântul Iohannis (președintele). Sunt devoalate cu umor mecanismele teatrale, doar teatrul e o convenție, așa că putem să sărim peste cei șapte ani de izolare în peșteră ai Aurorei, de pildă. Măștile (de un mare rafinament) sunt realizate de artistul italian Stefano Perocco di Meduna. Recunoști chipuri schimonosite, cu cioc sinistru (ca în gravurile din timpul pestei bubonice) sau cu ochii holbați grotesc sau... În luminile schimbătoare, procesate de Sebastian Cojenel, ele primesc sporită expresivitate. Cortine sonore cu muzică italienească ne transpun într-o virtuală, nostalgică Veneție atemporală. Traducerea textului aparține Lorenei Almășan.
Mascarada măștilor oferă un soi de divertisment ce depășește perimetrul strict italian, chiar dacă de acolo pornește. Poveștile cu zâne malefice și cavaleri faimoși sunt peste tot în cultura europeană. Poate că avem aici chiar un fel de sinteză textuală a temelor universal valabile, excelent exploatată de actori. De la mișcarea / ținuta corpului și până la transformarea vocii. De la primele altercații între personaje până la deznodământul final. Malefice arătări întruchipează Raluca Gheorghiu (Arcadia) și Florina Filip-Florian (Mammona). Cuplul Pantaleone - Arlecchino, foarte reușit, e format din Valentin Oncu și Alexandra Dușa. Îndrăgostitul deznădăjduit Lupo e schițat în linii tandre de Cătălin Florea. Aurora cea cu glas cristalin e interpretată de Anca Markos, fără mască, pentru a i se citi de pe față puritatea și naivitatea sufletească. Cele mai comice apariții sunt Călin Mihail Roajdă în Brighella și Alexandru Condurat în Zanpedrol. Un fum dirijat din culise se întinde pe latul scenei spre a învălui în mister spațiul fantastic al derulării poveștii, spre a ambiguiza siluetele actorilor, nu și jocul lor susținut într-un ritm alert, acaparant.