O ședință de clasa a IV-a A. O referință la o nuvelă faimoasă (cel puțin pentru anii de școală timpurie ai unora dintre noi): Domnu' Trandafir de Mihail Sadoveanu (1905). Un incident cu conotații sexuale în care sunt implicați băieții personajelor interpretate de Ștefan Forir (Ion) și Ciprian Brașoveanu (Ionuț). Tatăl-alfa și Tatăl-beta, cum sunt supra-numiți cei doi în caietul-program. Un învățător, Bujor (Vlad Volf), care e chemat să rezolve situația creată de zisul incident în cadrul unei tensionate ședințe cu părinții. Cu Tatăl informat Darius (Vlad Ajder), cu Mama-șefă Mimi (Elena Ghinea), cu Mama-singură Cristina (Petronela Buda), cu Mama-sfântă Laura (Flavia Călin), cu Mama-precaută Simona (Maria Niță). Și, desigur, cu Tatăl-alfa Ion și Tatăl-beta Ionuț.
8 personaje pentru 1 oră și 50 de minute de ședință cu părinții mixată cu episoade de aducere-aminte din copilăria personajului-principal. Da, învățătorul de azi a fost și el, cândva, elev. Cu dileme, frici, ambiții, bucurii și multă singurătate. Cu colegi pre-masculi alfa și beta în compania cool a cărora ținea morțiș să se afle. Cu colege în a căror companie noii prieteni țineau morțiș să se afle, chiar dacă asta însemna neglijarea / trădarea prieteniei ce promitea să fie eternă. Cu o anume colegă care ținea morțiș să fie în compania lui. Și el?
Fiecare dintre cei șapte actori care e mamă sau tată interpretează și o colegă ori un coleg de-ai puștiului Bujor. Singur Vlad Volf e omul unui singur personaj. Călătoria sa prin timp și spaime aduce, oarecum, cu cea a Emei din Vrabia. Neîncetatele sale (auto)-interogații, precum și mix-ul monolog interior - dialog, trimit cu gândul la un text faimos evocat încă din titlul acestui text. Alte vremuri, alte spețe, aceleași întrebări.
Fiecare personaj, din amintire ori din prezent, are culoarea lui. Un ROCVAIV+ de vestimentații casual, un curcubeu de ipostaze și de caractere (scenografia: Bogdan Spătaru). Scena e împărțită, pe adâncime, de o succesiune de albe cortine incomplete, care, din profunzime spre avanscenă, ajung să dezvăluie din ce în ce mai mult din personajele care aleg să se ascundă în spatele lor (scenografia: Bogdan Spătaru). Dinspre staluri, zărim picioare, torsuri, brațe, dar nu întotdeauna și capete.
Trecerea dintre ce e acum, când Bujor e chemat să rezolve chestiunea, și atunci, când Bujor era parte din chestiunea pe care ar fi trebuit să o rezolve alții, se face pe bază de lumini și muzici. Discrete schimbări de tonuri și nuanțe, vizuale și sonore (muzica: Oana Hodade). De fapt, întreg spectacolul e marcat de discreție, subtilitate, blândețe, căldură, înțelegere. Un spectacol despre teme grele, actuale, importante, făcut cu deschidere și empatie față căruia i se adresează. Și, desigur, cu umor. Cu vaste și complexe hălci de umor.
Masturbare, ore de educație sexuală în programa școlară a ciclului primar, homosexualitate, schimbare voluntară a afilierii religioase. Acestea ar fi temele mari. Ezitare, nepotrivire de pofte și apetituri, nesincronizarea dorințelor, dubii. Acestea ar fi sub-temele / temele de plan de secund / de adâncime. Vreau sau nu vreau? Acum sau mai târziu? Cu tine sau tine? Cu el sau cu ea? Sunt sau nu sunt? Spun sau nu spun ce sunt sau nu sunt? Acestea sunt câteva dintre întrebări.
La Vrabia, gălățenii vin cu entuziasm, bucurie și deschidere pentru a se (re)găsi într-o poveste îmbibată de umor și nostalgie, deși deloc lipsită de elemente corozive. La Bujor, sub aceeași aparență de comedie, lucrurile devin mai complicate, mai intime, mai inconfortabile. Doru Vatavului și Leta Popescu iau act și au grijă de toate acestea, cât si de necesara ne-cădere în didacticism. Da, Bujor e (și) un spectacol de teatru educațional, dar nu livrează lecții din amvon.
Comparația cu tabloul final din Babardeală cu bucluc sau porno balamuc al lui Radu Jude e inevitabilă. Similitudini cu Două ore cu pauză al Gianinei Cărbunariu de la Teatrul Excelsior (cele două spectacole au avut premiera în aceeași lună!) sunt multiple. Părinții copiilor dintr-o clasă, ca un eșantion sociologic al mentalităților, apucătorilor, preconcepțiilor unor vaste porțiuni din societate. Profesorii puși la zid de un grup / hoardă dezlănțuită de adulți care știu precis ce e mai bine pentru copiii lor cu care, desigur, n-apucă / n-au timp să vorbească vreodată cu adevărat.
Abordarea Letei Popescu include comentariul social, cu multiple tușe satirice (există, de pildă, o memorabilă scenă când actorii ne reamintesc originea pe bază de primate), dar caută mereu să nu uite cui și de ce se adresează. În esență, discursul ei spune: "Da, știu că nu vă e ușor să vorbiți despre toate astea, să admiteți că ele există și că e posibil să îi privească direct chiar pe copiii voștri. Sau chiar pe voi. Doar că nu mai putem să tăcem despre lucrurile acestea, să ne facem că nu există, să le impunem altora propriul nostru model de a înțelege și de a trăi viața".
În rolul titular, Vlad Volf emană precizie și siguranță în rolul unui personaj plin de imprecizii și nesiguranțe. E o solidă și masivă prezență în rolul unui om silit / obișnuit mai degrabă cu absența, cu refugiul, cu abandonul. Ceilalți șapte colegi de scenă și de trupă glisează fără reproș între personaje și planuri temporale. Nici unul dintre ei nu își refuză voluptatea de a transmite câte ceva rău și câte ceva bun din carnea mamei / tatălui, copilei / copilului pe care îi interpretează.
La final, lumea se împarte. Cei șapte / Galațiul trebuie să aleagă. Leta ne invită să numărăm. Câți versus câți. Scorul e poate surprinzător pentru preconcepțiile unora, dar se înscrie fără rest în noblețea întregii abordări regizorale. De fapt, scorul nu contează.
La răstimpuri, actorii ni se adresează direct. Luminile din sală se aprind și publicul e chemat să își spună părerea despre replicile lor. De fapt, despre lumea din jur. Cea în continuă mișcare. Cea pe care o putem mereu modifica prin propriile noastre gesturi, demersuri, atitudini. Cea pe care o demascăm pentru a o reclădi. Iar și iar. Fără să renunțăm vreo clipă la gândul că poate fi mai bună.
(Foto: Ovidiu Iordachi)