Am văzut multe promouri la Tati, podcasturi (sau cel puțin fragmente din ele), faze extrase din film pentru efect comic-sensibil și așa mai departe. Tot tacâmul. Dar nu m-am uitat la trailer, ceea ce poate fi bine sau nu. M-am temut că o să mă bage în niște preconcepții bizare, pe care oricum deja le aveam și munceam să mă educ să le las.
De pildă, inițial credeam că se numește "Tați Part-Time", ceea ce l-a plasat automat pentru mine într-o categorie-conglomerat despre mai mulți tătici, am crezut că o să fie un film-colaj cu mai multe experiențe de bărbați care cresc și educă niște puști, ai lor sau ai altora, de ce nu. Acum, după ce l-am văzut, pot să spun că nici ideea mea nu era tocmai departe. Tati Part-Time e o poveste cu un singur faux-tătic și o singură faux-fiică în firul principal, asta da. Desigur, constructul social din jurul întâlnirii celor doi ne impune observarea unui spectru mai mare de relații tip părinte-copil, adiacente, fie ele modele sau antimodele: prieteni cu copii, copiii colegilor de muncă și raporturile de acolo etc. Practic, odată ce s-a definit intriga, chiar și retrospectiv am început să înțelegem de ce universul conținut de ecran în ora asta jumătate e configurat pe foarte multe valori tip parenting. Dar tocmai ăsta e tipicul poveștilor, ele vorbesc cu toată lumea, pentru toată lumea: Iustin (Alex Bogdan), tăticul de aici, devine un exponent, o tipologie, dar (din păcate) nu o tipologie românească, cu care să ne putem identifica. O să tratez aspectul ăsta puțin mai încolo.
Știm despre el că e avocat (vedem și ceva ce ar putea trece fie drept pasiune, fie drept o oarecare genialitate, ambele aplicate în cotidian: personajul Iustin știe pe dinafară reglementările pentru diferite situații sociale cu care se confruntă, de la chestii ultra-specifice de ajutor la unele inutile, care pot trece drept fun facts, vezi mențiunile despre legislația privind interzicerea utilizării paielor de plastic, directiva europeană). Putem deduce că e un avocat pe cinste, așadar. Nelu Cortea îl joacă pe colegul lui de muncă, fost coleg de facultate, cu care se întâmplă să împartă un dosar chiar în scenele de început ale filmului. Dar până și ideea asta de a-l prezenta pe protagonist mereu în binom cu cineva (pe partea profesională), nu neapărat în contrast, atenție, e un hook care ne face să înțelegem cât de capabil și de performant e, de fapt.
Totul începe (întârziat, așa cum chiar Iustin întârzie la propria cauză) cu un joc de integrat cuvinte în pledoarie: 10 cuvinte despre bebeluși. Un pariu stupid, dar fondat, rezonabil și, cel mai important, credibil. Și simpatic, într-un fel super american de a face lucrurile, ca să anticipez de pe acum treaba asta cu "importul" pe care vreau să o discut în materie de plot și de scriitură. Desigur, trebuia să fie și ceva care să "dezechilibreze" situația avocatului nostru, ca să poată genera conflict. Descoperim despre Iustin că e mai degrabă genul "man-child", care evită responsabilitățile cu orice preț și împinge paroxistic lipsa asta de sens (pe orice alt plan al vieții lui) în seri cu petreceri fără sens și foarte mult haos, stereotipizat în întârzieri.
Acum, cam 80% din ce vedem în filmul Tati Part-Time există deja în filmul american Big Daddy (1999), cu Adam Sandler și Cole Sprouse. Plotul cam de acolo vine, avem acest late-teenager / baby-adult care primește în grijă un copil (mai matur decât el). Sigur, există nuanțe, Adam Sandler își dorește să aibă grijă de puști pentru a o impresiona pe prietena lui, Alex Bogdan primește pe nepusă masă (la propriu, după o altă seară de party și haos) o fetiță de care trebuie să aibă grijă, dar nu își dorește asta (cel puțin la început). Sigur, mizele sunt altele până la capăt: personajul Iustin are nevoie doar de ceva care să-l pună pe picioare, să-l scoată din ritmul curent, care e mai degeabă o fugă de responsabilitate (după cum se și anticipează din discuțiile inițiale cu șeful lui, jucat de George Ivașcu). Sandler ca Sonny Koufax (în Big Daddy) face un personaj super naiv, extrem de candid și nu atât centrat pe carieră (sau cel puțin căruia nu-i repugnă ideea vieții de familie), iar miza de această dată e una mult mai profundă. La finalul șederii, Sonny Koufax își dorește chiar să se lupte pentru a câștiga custodia copilului cu care a dezvoltat o relație de prietenie super apropiată.
Nu aș putea să spun că îmi place neapărat Sandler, dar faptul că am crescut cu el îmi dă exact genul ăla de apropiere pe care o ai față de mâncarea preferată, de pildă. Nu ascult nici memeurile care vorbesc despre el ca fiind "a bad actor that works in bad movies", a devenit pur și simplu o tipologie de o naturalețe chiar augmentată. E recognoscibil în tot ce face. Iar în Big Daddy, cel puțin, se suprascrie și frenezia unei povești clasice și wholesome, fără artificii de structură, doar bucurie pură. Scheletul ăsta (din punctul de vedere al scriptului american) face din poveste vedeta, iar orice altceva slujește doar poveștii. Și e perfect. Chiar și ca fundament pentru un film românesc omolog, câtă vreme se îmbină frumos cu alte două elemente esențiale: adaptarea corespunzătoare și regia.
Tati Part-Time e un film de ritm (chiar se desfășoară fantastic în el forțele), e un film care stă în picioare foarte bine, e coerent, are un Dumnezeu și respectul tuturor față de poveste mă face să și cred în el, are sens, scop și deznodământ. Nu e modular, funcționează pe o cronologie simplă și de impact: totul e cauză-efect, problemă-rezolvare. Și e un film lejer, în sensul în care nu te lasă să pleci acasă pe sistemul finalului deschis, ci te încălzește și pe parcurs, dar și în final(urile?) propus(e?). Îți dă o stare de bine, iar asta pentru că are un nucleu mai presus de fața comercială pe care o poartă.
Dacă de Sandler nu știu ce să zic, de Alex chiar îmi place în Tati Part-Time, mi se pare oricum că tot castul e foarte bine făcut. Sigur, e de ajutor faptul că joacă în el "fata Andrei și a lui Cătălin Măruță", dar Eva chiar face o treabă extraordinară pe ecran și e super mega potrivită în rol. Sunt doi iepuri de împușcat aici, mai ales că vorbim de un film finanțat din buget privat de un milion de euro, moment în care nici compromisurile nu sună chiar atât de rău (scenele cu plasarea de produse "BIO" din supermarket sunt absolut delicioase din punct de vedere cinematic. Ca nuca în perete în rest, dar delicioase așa, pur tehnic. Și necesare, pe criteriul de care vorbeam).
Ce mi se pare tot mai greu în filmele românești recente e "coagularea" stărilor între scene, implicit corelarea cu o evoluție / o dezvoltare pe termen lung a unui personaj, ori a unor personaje. Aici, mai mult decât orice, m-ar fi interesat evoluția (reală) a personajului lui Iustin, influențat de apariția Mayei și de tot parcursul de după aceea. Poate să fie și o chestie de scriitură, dar mai știți cum ziceam la început că în sfârșit există o cronologie care nu mai e modulară, ci fiecare eveniment are sensul și locul său fix acolo unde e? Asta e super, mai puțin super e faptul că am tot timpul impresia asta că lucrurile se rezolvă mult prea ușor și nu au o gravitate, lucru care le formalizează peste măsură. Totul devine o epitomă structurală în "a vorbi despre ce aș fi putut omite, dacă știam să o arăt". Un exemplu edificator, poate, e chiar prima intrare a Mayei în apartamentul lui Iustin, când el o lovește cu ușa, pentru că nu se aștepta să mai vină cineva. O lovește, dar ei îi trece super repede, niciun fel de gravitas. Un alt exemplu edificator: fetițele certate de la școală, care s-au bătut, ba s-au mai și orbit temporar cu spray cu piper se împacă inexplicabil în 4 secunde (doar ca să fie?). Și mai sunt mai multe, dar - în speță - filmul e construit pe două tipuri de umor distincte (și incompatibile).
Avem umorul tip clișeu american, pe care nu îl gust deloc, în care și timpul pare că se dilată și totul e jucat mult mai gros, uneori parcă doar pentru a fi date niște dume, capricii personale și / sau în care s-a targetat doar potențialul de "vânzare". Când intră mama lui Iustin cu fetița după ea, prima reacție a avocatului nostru e: "Aoleu, când ai făcut-o, am o soră?", în condițiile în care în fața lui (și a noastră, pe ecran) apare o fetiță de 8 ani. În 8 ani nu ai cum să nu descoperi, dacă vorbești cu cineva constant (cum putem deduce: Iustin stă în apartamentul mamei lui, ea îi trimite pachet) dacă acel cineva a făcut sau nu un copil. Pare o inserție creativă pentru care s-a lărgit și distorsionat un pic contextul poveștii noastre. Adică nu e un comic bun (pe alocuri, dar în special în partea asta americano-mimetică), dar e un comic facil, pe de altă parte, un fel de trigger universal, să aibă toată lumea ceva de râs până la urmă. Din nou, inserția cu retreatul din pădure al șarlatanului energetic jucat de Costel, aia e o fază atât de fumată și de distantă de inflexiunile bune ale adaptării la contextul nostru, încât trece și de zona de fever dream într-un cringe care s-ar vrea asumat, dar nu mi se pare că e până la capăt.
Ce aminteam înainte despre "coagularea" stărilor între scene și despre evoluțiile personajelor are corespondent mai ales în faptul că, pentru mine, Tati Part-Time pare a fi o colecție de sketch-uri ermetice, cu rezolvare și foarte mult potențial, în care Alex Bogdan pare să aibă mereu 100 HP inițial cu care e gata să înfrunte problema X de pe ordinea de zi. La următoarea scenă apărută, el nu are 95 HP și eventual niște Exp Forged cu care să meargă înainte, ci are din nou 100 HP și e gata să înfrunte problema Y. Adică mereu pornește cu aceeași energie inițială, de parcă nu ar aduce nimic cu el din spate. Asta pe poveste, desigur, pentru că actoricește e super (cu mențiunea că tot nu gust partea de clișeu american încercată vreo jumătate din film).
Iar lucrurile astea sunt handicapuri de script și uneori de regie, dar cu toate astea produsul final tot stă în picioare. Pentru că o avem pe Eva Măruță în emploi pe principal și, dacă despre Alex am putut scrie ce am scris în paragraful de mai sus, dacă translatez același lucru pe rolul Mayei, făcut de Eva, contextul mă poartă automat într-o zonă mai închegată. E știut că toți copiii au o libertate mai mare de a reacționa, pe care adulții grefează tot soiul de limitări, iar treaba asta (chiar și la nivel de efect psihologic) ne dă cheia cu care să privim filmul Tati Part-Time.
De la un punct încolo, însă, regia pare că suferă o transformare (în bine). Se mai renunță la clusterele umoristice importate, la elementul comercial. Ca efect, se asumă o identitate, se adaptează până la capăt. Glumele (care nu mai sunt cele din Big Daddy traduse, sau altele de tipul late night show-urilor cu Jimmy Fallon - de exemplu - în care se poate merge mult mai ușor către exagerare, pentru că îți permite contextul) se scriu singure și sunt livrate mult mai frumos, mult mai neașteptat. Se și vede că actorii nu se mai cramponează de formalismul de structură care excede universului filmului, totul e mult mai natural, mult mai din poinee. Uite, încă un exemplu de influență exterioară care încarcă inutil plotul ar fi pe scările tribunalului, în așteptarea lui Iustin, avocatul pe care îl joacă Nelu Cortea zice: "Hai măi, Iustine, că e proces, nu e număr de stand up." De ce? M-am așezat în sală, am intrat în convenție, începeam să mă așez și în convenție și apoi a venit ceva care să-mi INOCULEZE o realitate pe care oricum munceam să o ignor, în corelație cu semiotica filmului din fața mea. Dar tot e bine, la împărțirea camerelor, în loc să îi lase dormitorul Mayei, Iustin ar fi putut să zică: "nu vrei să stai pe Happylica?" (ceea ce, slavă Domnului, am gândit doar eu și nu s-a întâmplat).
Un "out of body experience" similar am avut și la filmul Ramon, al lui Jesus del Cerro, la scena în care Ramon (Pavel Bartoș) intră în Teatrul Odeon, iar paznicul îi spune "parcă ai fi Bartoș al nostru." Badumpț. Nu sunt fanul chestiilor ăstora, dar înțeleg că uneori e nevoie de antisubtilitate pentru a nu fi prea submersivi cu unele tipuri de public, de care vrem să avem grijă.
Apropo de Ramon, în care Alex Ion joacă un băiat bun: Întâmplarea face că și în Tati Part Time Alex Ion e băiat bun - acest angajat model, ușor pupincurist, cu o rivalitate pe protagonist dictată și profesional, dar și de un interes romantic aparent comun și gelozia aferentă, un tip robotic, mecanic, socially awkward. And he nails it. Încep să cred (deși mi-a plăcut și propunerea din Taximetriști) că e un soi de plăcere vinovată să joace rolurile astea, dacă nu a lui, a mea cel puțin. Mi s-a părut (asta și pentru că avea o tipologie clară, simplă, cu intervenții doar dintre acelea relevante și tăioase) cel mai bun Alexandru din acest film (no offense).
Sigur, cum spuneam, castul a fost magic, Nelu în rolul de tătic e un deliciu, chiar și în scena din baie în care expune haotic și hiperventilat ambele laturi din statutul de părinte (un alt surf pe clișeu, dar reglat din sensibilitate). Și mai e la școală un băiat cu ochelari, colegul Mayei de balansoar, o bomboană de băiat, care frazează totul incredibil și neașteptat, așa cum și reacțiile lui sunt. Foarte bun.
În speță (îmi place să zic în speță, mai ales dat fiind contextul faux-juridic al plotului filmului), lucrurile au arătat atât de bine pe partea asta pentru că avem de-a face cu oameni cu experiență în televiziune, dintre care actorii au fost luați chiar pentru ceea ce au fost remarcați în alte roluri. Deci era clar că o să funcționeze. În plus, chiar în zona serialului, în materie de regie și plot, experiența translatată de acolo ajută foarte mult ritmul. Filmul are o durată optimă, e o oră jumate. Dar e o oră jumate de propuneri, o colecție hiperdinamică de scene despre care am zis de la început: au o poveste. Uneori poate e prea mult pentru gustul meu, prea multe planuri paralele, prea multe linii narative deschise (mai ales când tipicul abisal al filmului este să le și rezolve pe toate, asta poate da impresia de trecere pe repede înainte prin unele dintre ele). Dar pot înțelege haosul controlat din preajma crescendoului, pot înțelege (dar tot exterior filmului) angrenarea de forțe din peisajul social actual: muzical - Iustin de la HVNDS cântă la botez cu trupa lui, Bănănuțele fericite.
Nu avem narator tot filmul, dar la final, din aceeași grijă pentru a închide toate posibilele portițe, Iustin narează ceva înțelept și ne ajută vizual cu extra-cadre din scenele deja rulate, ca în (500) Days of Summer, dar cu substrat filosofic. Aici pare să revină apetența pentru a importa sensibilitate, mai degrabă decât a o construi.
Finalurile în cascadă (toată partea de final a filmului pare a fi un final din finaluri continue) vin cu o tentă din asta coercitivă, mai mult decât o simplă rezolvare. Haosul de la botez vine, parcă, ca in memoriam pentru Teambuilding, sau, în fine, pentru Oameni de treabă. Dar ne dăm seama că e un faux-final abia când asistăm la un role-play în apartamentul lui Iustin în care încep să intre pe ușa descuiată tot felul de exponenți de întrerupere, care mai de care mai suprareal, dar nu o să vă dau mură în gură totul (cert e că tot ceea ce se menționează în film, asta la o privire mai atentă, cunoaște o cât de mică rezolvare, chiar simbolică).
Dacă Jude făcea în Babardeală chiar o construcție de tip critic a finalurilor posibile: un trinom anunțat, delimitat structural, în care ultimul final e întotdeauna o imensă muie (îmi cer scuze) și dacă Mungiu făcea în R.M.N. o aberație tip Dialectica Urșilor, Tati Part-Time face, la final, un ultim sketch, un sketch al sketchurilor, cum e Just (after Song of Songs). Dar nu pot să neg starea de bine cu care am plecat de la filmul ăsta.
Rolul ăsta de tătic inopinant, că tot râdeam de Adam Sandler (dar de drag, îl și apreciam), rolul ăsta e doar un alt layer peste ceva dintr-o personalitate clădită anterior (și, eventual, schimbată de eveniment). Iustin este acest bărbat-băiat care se dă la tot ce mișcă (mai și vedem asta în multe scene, care așa îl construiesc). Pe la început ni se prezintă fiica șefului (Doina Teodoru) ca fiind interesul lui romantic, după care aflăm că e ceva mai complicat, apoi obsesiv-complicat, dar unilateral, doar din partea ei. Eu știu că e super romanticizabilă ideea să se super dea la tine o femeie și mai știu și că - prin contrast - de cele mai multe ori ne place ceea ce e mai greu de obținut, sau mai bine: nu ne place ceea ce e super accesibil. Dar, realist acuma, să stea după tine o femeie ca Doina și tu să zici: "ești deșteaptă, dar... ești drăguță, dar...". Chiar mă și întrebam cât va mai dura până când scriitura românească de film va îngloba elemente SF. Altfel, nu înțeleg personajul Doinei, afară că e o tipologie clară și poate funcționa prin asociere, mi se pare o grefă neexplorată, că potențialul nu am cum să nu îl observ. Dar dacă mă întreb "de ce?", iar răspunsul e mereu soluția rapidă a tuturor lucrurilor, soluția rapidă e și cea formală. Soluția formală e cea care vinde.
Dar pe mine la Tati Part-Time m-a cumpărat povestea. Ce discuții adiacente am purtat, le-am deschis dintr-o superficialitate critică, care nu răspunde ad litteram la întrebarea: "ți-a plăcut sau nu filmul?" Răspunsul e da, mi-a plăcut sau nu filmul (asta ca să nu vă dau mură în gură și să citiți și eventualele "de ce-uri").