Rock-opera ziditoare de suflet, sau blasfemie? - Jesus Christ Superstar

E foarte adevărat că o parte a muzicii rock are tangenţe cu culturile păgâne şi chiar satanismul. Unii rockeri chiar îşi declară afilierile satanice, alţii deviază într-acolo din tembelism şi naivitate. (Unele cazuri chiar au dat naştere la controverse celebre - vezi interminabila discuţie despre Led Zeppelin şi "Stairway to Heaven", o piesă cu valenţe magice, într-adevăr, dar a cărei orientare, creştină sau satanică, depinde în ultimă instanţă de cine şi / sau ce a fost Aleister Crowley: un scamator escroc? un mag alb? un mag negru, deci satanist?) Dar toate astea nu înseamnă că se poate arunca anatema peste ÎNTREGUL rock, şi că acesta, ca gen în ansamblu, ar fi incompatibil cu valorile creştine.

Şi totuşi, mulţi s-au repezit să atace Jesus Christ Superstar, sub pretextele de mai sus. Un alt sistem de argumente al contestatarilor era de o factură de-a dreptul iconoclastă (deşi nu neapărat declarată ca atare): considerau că un subiect biblic nu poate fi tratat cu mijloace artistice atât de moderne, că ritmurile muzicii actuale nu rimează cu cele ale abordărilor clasice, că iconografia contemporană e străină de cea evanghelică, şi alte asemenea superficialităţi.

Trecând peste toate aceste veritabile deşertăciuni, care în ultimă instanţă nu exprimă decât o atitudine gen: "numai modul MEU de a crede e just, aşa că, roiu'!"), Jesus Christ Superstar se relevă ca una dintre cele mai importante revalorizări ale Patimilor într-un sistem estetic actual. Nu e numai excelent realizată, ca virtuozitate profesională şi profunzime lirică, ci şi extrem de utilă pe plan social, pentru că le oferă o deschidere tinerilor şi celorlalţi adepţi ai culturii moderne, mai refractari faţă de clasicism şi conformism.

Pe de altă parte, procedeul includerii elementelor de recuzită, decoruri şi costume contemporane, pe lângă că întregeşte sinteza cu muzica şi dansul, relevă foarte bine ATEMPORALITATEA şi UNIVERSITATEA Mesianismului. Aluziile repetate la interminabilul conflict din Orientul Mijlociu sunt cât se poate de adecvate, atât prin paralelismul cu perioada istorică în discuţie, când Iudeea era sub ocupaţie romană, cât şi în raport cu perenele ciocniri de natură religioasă şi nu numai dintre creştini şi alte confesiuni.

Personal, aş cita următoarele piese / secvenţe printre favoritele mele:
"The Temple" - unde infamii negustori vând pe tarabe, printre altele, ilustrate, droguri, materiale porno, muniţii, mitraliere, etc.
"The Last Supper" şi, imediat, "Getsemani", ca punct culminant al filmului. Acea magnifică arie construită pe refrenul "I want to know, I want to know, my Lord!!!" conţine o forţă christică pe care niciodată n-am mai întâlnit-o; în ceea ce mă priveşte, îmi oferă în repetate rânduri acea identificare cu Patimile care e obligatorie şi inerentă asimilării Eucharistiei.
"Herod's Song" - o bijuterie comică, expunând necruţător limitele de gândire şi simţire, infantilismul cronic şi aroganţa neghioabă a tuturor denigratorilor Mântuitorului.