Fluturii sunt liberi, mamele nu - Fluturii sunt liberi

Patru dintre ultimele cinci premiere ale Teatrului Dramatic Elvira Godeanu au inclus o aceeași temă majoră: relația dintre părinți și copii. Astfel, după Singurătatea pietrelor (Flavius Lucăcel / Gelu Badea), Arta interviului (Juan Mayorga / Antonella Cornici)[2] și Ultimii (Maxim Gorki / Radu Tudosie)[3], a venit rândul unui titlu care și-a câștigat faima acum mai bine de 50 de ani: Fluturii sunt liberi, de Leonard Gershe. La Târgu Jiu, în regia unui tânăr columbian care a ales să facă un master în România: Alejandro Durán.

Scrisă în 1969, inspirată de povestea unui tânăr din Scarsdale, reper păstrat în text, piesa a avut o viață lungă pe Broadway, peste o mie de reprezentații - ceea ce nu ne putem imagina, azi, nici măcar în a zecea parte -, ecouri ajungând și în România. Astfel, la începutul anului 1972, revista Cinema insera o notiță potrivit căreia Gloria Swanson urcase pe scenă pentru a o juca pe doamna Baker. Pentru ca în același an să apară filmul regizat de Milton Katselas, o adaptare pentru marele ecran a piesei, încât în vara lui 1973, aceeași revistă să consemneze cronica Adinei Darian, care se încheia așa: "are meritul de a depista, de fapt, sub aparențele înșelătoare, noul romantism al tinerei generații [...]". Da, era un romantism nou, în epoca flower-power. Ca mai de fiecare dată în artă, e de coborât în istorie pentru a înțelege mai bine sensurile unei creații amprentate de epoca pe care o ilustrează. Sunt, în piesă, gesturi, atitudini, rostiri care aduceau o schimbare în modul de viață al unei familii. Noua generație începea să trăiască altfel. O privire antropologică ar avea de relevat o seamă de aspecte, unele într-o surprinzătoare și, cumva, amuzantă conexiune cu prezentul nostru. Succesul uriaș de public, internațional, datorat, desigur, ecranizării, a venit și cu o etichetare de melodramă. Așa că, de la prima montare în România, în 1977, pe scena teatrului din Oradea, criticii au ținut să judece prin prisma acestei perspective. Abia după 2000 a început să fie montată mai des, mai degrabă în spectacole ale studenților de la actorie. Și închei această imersiune arheologică prin a cita spusele Cristinei Modreanu, în Teatrul Azi, din 2005, despre Vlad Logigan, interpretul eroului orb: "Tânărul care a primit Premiul Special al Juriului, pentru cel mai bun actor, este unul dintre puținii pregătiți de această înfruntare [cu jungla teatrală - nota mea -] [...] știe să alunece cu precizie, fără ezitări, pe granița fină dintre comic și tragic, așa cum a arătat în Fluturii sunt liberi."

În 1973 aveam 15 ani, intram în viață cu bruma de referințe culturale - îngăduită de acea temporară întredeschidere - ale afirmării unei noi libertăți individuale. Și e fascinant cum membrii unei generații reacționează și evoluează după o nouă paradigmă, chiar dacă nu comunică pe tema asta, chiar dacă au gusturi și afinități diferite. Am fost, desigur, sincron cu perspectiva celor tineri de atunci, privind la o poveste precum cea din Fluturii sunt liberi. A trebuit să ajung la vârsta de acum spre a echilibra balanța. În seria de spectacole amintită la începutul acestui articol am perceput nu doar focalizarea pe sfera părinților, ci, mai mult, pe chipul mamei. A fost mama tânără luptând pentru copilul cu handicap (interpretarea plină de poezie a Adelinei Puzdrea), a fost mama prinsă în intersecția dintre datorie și propria libertate (Ioana Flora și Maia Morgenstern), a fost mama cea blândă și înțeleaptă, sacrificată și cu conștiința neliniștită privind la copilul ce trage un picior (Ioana Flora și, de data asta în rol de fiică, Adelina Puzdrea), iar acum să fie mama care poartă pe chip urmele tuturor solicitărilor pentru ca tânărul ei fiu, orb din naștere, să poată fi senin (Mariana Ghițulescu).

Cine-ar zice că piesa asta este despre mamă? Chiar dacă ea este invocată din prima replică, rostită de eroul orb, Don. Doar că spectacolul de la Târgu Jiu începe cu un cântec. Alexandru Manea, interpretul lui Don, ia chitara și cântă: "Livin' in the new world with an old soul".


Sonoritatea m-a purtat înapoi în timp, cum la 20 de ani îl descopeream pe Cat Stevens din felul în care Ionuț Ilicievici îi interpreta piesele, seară de seară. Așa și acum, îl descopăr pe Oliver Anthony, revelația acestor ani recenți. Și mai apoi ascultăm alt cântec, Before you go (Lewis Capaldi). O muzică puternică, un balans între epoca aceea - fără să fie semnificativ ancorată în trecut, piesa se referă la hippies - și prezentul nostru, asumat în ansamblul montării. Un accent muzical firesc, dat fiind aspectul definitoriu al personajului. Dar Alejandro Durán îi conferă consistență. Muzica în sine, versurile și o undă de melancolie, de gând pentru 'acasă', așa cum, firesc, îl bântuie pe regizor, așa cum, inedit, îl învăluie pe eroul ce a ales să locuiască singur, ca o ieșire în lume, de înfruntat obstacole și de maturizare (citeam în cronica Adinei Darian despre valul unui asemenea gest, în anii '60-'70, un detaliu important pentru spectatorul de atunci).

Alexandru Manea irumpe, astfel, în scenă, cu atât mai surprinzător este cum, după cântec, are o rostire intimistă, dificil de ajuns la volum corespunzător până în ultimul rând al sălii de spectacol. Cu atât mai remarcabil succesul real, spectatorii reacționând prompt la multe replici spirituale, replici de care nu duce lipsă un asemenea text, profesionist scris. Am ținut în mod special să-l urmăresc pe actor, pentru că este foarte dificil de interpretat un orb. Trecând peste convenția că Jill, vecina care se invită la el, nu își dă seama de acest aspect, deși, în mod natural, îl privește, fie și câteva clipe, pasager. Alexandru Manea evită rigiditatea fizică - se mișcă dezinvolt, la limita dezinvolturii, în condițiile date - și capul său e mobil, nu face ochii mari și ficși, îndreptați spre un punct anume, dar fără priză, la un receptor, cum, din păcate, procedează actorii ce joacă personaje oarbe. Este un rol greu și-l reușește cu brio. Se mișcă în perimetrul camerei sale și dă sentimentul apartenenței. Umple spațiul.

Un spațiu bine proiectat de Ana Ruxandra Gheorghiu. Care nu arată deloc a hrubă - la vederea căreia, mama, doamna Baker, rostește, spre amuzamentul celor doi tineri, replica ei șablon: "Pur și simplu îmi vine să plâng" - ci e chiar boem. "Niște hipioți au stat aici înainte", explică Don. Patul înălțat pe 'picioroange' este reperul cheie, originar, celelalte însăilându-se funcțional. Fereastra, la rândul ei invocată în debutul textului, admirată de Jill pentru priveliște, ne semnalează, urmând apoi multe alte exemple ivite natural în dialog, cât de des invocăm privirea în argumentația uzuală, în expresii majore ca pondere în comunicare. Jill este interpretată de Voica Olteanu - poate în cel mai complex rol din toamna integrării sale în trupa Teatrului Elvira Godeanu. Își asumă dezinvoltura, definitorie pentru personaj, emblematică pentru epocă, actualizată potrivit generației de azi și definitorie pentru ea însăși.


Voica Olteanu o face un strop copilăroasă, așa cum Don al lui Alexandru Manea devine mai matur, mai stăpân pe situație, ghicindu-se o experiență de viață în spate. Dialogurile lor se înlănțuie cu mare cursivitate, un merit major revenind traducerii asigurate de Eliza Șimșensohn, o traducere deja valorificată în mai multe montări din anii recenți. O traducere adaptată, fluentă, perfect integrată prezentului și punctând temele majore, speculând replicile spirituale. Se simte și din firescul rostirii actorilor și din reacțiile spectatorilor. Intrarea în scenă a mamei, doamna Baker, oferă prima schimbare de ritm și de nuanță. Mariana Ghițulescu aduce un chip inedit personajului. E mai puțin din clasa ironizată de arta ultimilor 50 de ani și conferă major expresia unei suferințe, a unui consum sufletesc presupus pentru creșterea băiatului orb. Chipul său a uitat zâmbetul, e multă amărăciune ce răzbate. Evident că e din sfera foarte largă a mamelor hiperprotectoare - conform terminologiei curentelor de azi - trăind exclusiv prin și pentru copil, indiferent de vârsta la care a ajuns copilul, chiar și când trebuie să facă față unui handicap. Piesa este inteligent construită, spre a lăsa, bună parte din timp, impresia exagerărilor materne, aparentul control și evidenta dorință de ghidaj a fiului. Pentru ca apoi să aflăm povestea ei, pentru a vedea cum, tăcută, înțelege discursurile celor doi tineri și-i surprinde - și ne surprinde - prin schimbarea de atitudine. S-a vorbit prea ușor de 'melodramă', privitor la piesa asta. Dar un asemenea exercițiu de voință, de acceptare a unei abordări din perspectiva solicitanților, nu e la îndemâna oricui.


Intrarea în scenă a Marianei Ghițulescu înviorează atmosfera în special prin relația de joc cu Voica Olteanu. Dincolo de tipologiile personajelor, putem vedea caractere și atitudini recognoscibile în jurul nostru, cu atât mai amuzante - la modul serios, empatic - cu cât le percep exclusiv atribuite altora și nu nouă. Secvența cu mărul, oferit de mamă tinerei, descătușează timiditățile publicului și seria de izbucniri în râs impune aplauzele generoase la ieșirea din scenă a doamnei Baker.


A doua schimbare de ritm este produsă la apariția personajului Ralph, întruchipat de Radu Tudosie. Un personaj fragil, pentru că există riscul caricaturizării. În fond, el este singurul personaj 'negativ' de la început și până la sfârșit. Radu Tudosie își dozează perfect tonul, încât poți să-l percepi plauzibil. Gafa din etichetarea celor ce locuiesc în cartierul din care vine doamna Baker este, astfel, una pe care simțim că am face-o cu siguranță și noi - și chiar facem adesea, altele, în acest sens -. Controlul vocii - ce tonic se aude vocea lui! - gesturile bine calibrate, se armonizează cu ansamblul construit, până atunci, de echipă. Prin acest personaj, vorbind despre piesa de teatru din piesă, Leonard Gershe introduce, subtil, un comentariu despre unele tendințe din arta spectacolului, răsărite acum jumătate de veac și cu atât mai recognoscibile azi.

Fluturii sunt liberi e dintr-un citat pe care Jill îl atribuie greșit lui Mark Twain. Iar Don, zâmbind cu căldură, o corectează, ca și în alte momente, repunându-l în drepturi pe autor, pe Dickens. E drept că, mergând pe firul citatului, ajungem la referința Harold Skimpole, prin care clasicul scriitor îl indică pe Leigh Hunt, o figură cu destule umbre. Rămâne invocata libertate a fluturilor, relativă, desigur, dar consolidată mitologic. O libertate pe care tinerele personaje o caută și de care sunt mai aproape sau nu într-un raport direct proporțional cu atitudinea propriei mame. Iar proiecția video a unui roi de fluturi-lumină, în penumbra scenei, îngăduie clipa de răgaz pentru ca poezia să se așeze în sufletele spectatorilor.

Alejandro Durán a fost actor și asta se simte din felul în care se îngrijește de fiecare dintre cei de pe scenă, ca vizibilitate în angrenaj și, mi s-a părut, inclusiv din felul în care a răspuns chemării de a urca pe scenă la aplauzele de final.
 
Numele lui se aude rostit, când Don, în 'negocierea' declarației sale de independență - după cum se exprimă - față de mamă, abordând, între altele, și felul în care este apelat de ea, enumeră, între alternative, și Alejandro, un joc amical, mai ales când, reluând formula în ultima tiradă către Jill, contracarează rivalul, care este regizor.

Altfel, cântecul de final este din Columbia, Sabrás, în interpretarea grupului Herencia de Timbiqui, din care am desprins un motto.

Dincolo de poveste, cu happy-end sau fără, textul, doldora de înțelesuri ce depășesc conturul particular al tipurilor de personaje de aici, are șansa de a ajunge la fiecare, datorită comunicării depline pe care o reușește echipa de creație.

Am plecat pus pe gânduri de multitudinea expresiilor, din fondul principal utilizat în mod curent în vorbirea noastră, care se bazează pe imagine, pe privire. Cât de mult ne folosim de vedere, cât de necesară ne este memoria vizuală. Și mă frământ fără șanse de reușită, pe seama rezistenței noastre, a tuturor, la a urma sugestia celuilalt, la a accepta că și celălalt are dreptate, că există și adevăruri din perspective pe care le ignorăm cu-nverșunare.

Teatrul Dramatic Elvira Godeanu, Târgu Jiu
Fluturii sunt liberi
de Leonard Gershe
Traducerea: Eliza Șimșensohn
Regia: Alejandro Durán
Scenografia: Ana Ruxandra Gheorghiu
Distribuția: Alexandru Manea, Voica Oltean, Mariana Ghițulescu, Radu Tudosie