Filmul are un arc bine realizat, stereotipal: Mircea lovește mașina unui cămătar și se trezește cu o datorie de 30 de mii. Despre Mircea mai știm că a făcut un video devenit viral în care declamă că urăște nunțile și că i se par de fațadă. Totul devine interesant în momentul în care își dă seama că o nuntă cu Alexandra, prietena lui, poate deveni o afacere profitabilă. El disimulează în clișee pe toată durata următoare a filmului, face promisiuni, aplică strategii mârșave, dar inteligente, iar firul narativ se construiește pe stilul unui flashback story către bunica lui. Un concept regizoral care funcționează și omogenizează totul, dar cumva scenele în care e reprezentată dorința de a face bani cu orice preț sunt atât de previzibile încât par a fi o colecție de sketch-uri dintre cele deja arhicunoscute, mai ales că apar exponenți precum Ionuț Rusu, colegul de muncă, sau Bunica. Ce e într-adevăr excelent în castul de față e că-i vedem ca nuntași pe actorii Teatrului Național din Cluj, o vedem pe Elena Ivanca în rolul mamei lui Mircea și pe Cătălin Herlo în rolul tatălui miresei, deci avem întrucâtva un melanj de actori care mai rupe din ideea hipercomercializării. Vedem actorie bună, dar transpusă în structura modular-comercială, un soi de compromis pe care îl acceptăm cu toții pentru poveste, care vine cu scop și deznodământ, final fericit à la "romcom financiar", o dimensiune romantică care ni se relevă cam hodoronc-tronc, dar se dezvoltă frumos până la urmă, micro-situații cotidiene prin care am trecut cu toții cel puțin o dată, dar și o apetență pentru fetișizarea clișeului american de context: un prieten cu o vilă uriașă cu piscină interioară, primele luni de lucru în reprezentanța auto, socrul patron de fermă care ține o avere la ciorap, totul prezentat și colorizat deopotrivă estetic, dar și naturalist. Există tușe care exced realismului, fie din actorie, fie din scriitură, dar sunt îmbinate candid cu bucăți fruste de viață: partea de final - prezentarea nunții mai precis - vine cu o textură adițională de tipul casetelor vhs, o idee care m-a cucerit, pentru că acolo filmul abandonează estetica de import americană pentru cheia asta tradițională, chiar nostalgică a filmărilor de nuntă, așa cum le vezi pe dvd-uri pe televizorul cu tub de acum două generații. Și nu e doar o alegere de contrast, mi se pare un moment de inspirație regizorală paroxistică. Pe lângă că e un fast forward care din ni se relevă foarte clar fiecare detaliu: mimică, gesturi, reacții, atmosferă, backgroundul fiecărui personaj etc., hipertexturarea vine și ca apropiere formală calculată de amintiri virtuale pe care ni le însușim din educație, din mediu. Abia acolo am simțit produsul cinematografic ca pe unul complet, legat, pentru că nu am mai avut un termen de comparație internațional. Cum îl folosesc des pe Almodovar când vine vorba de ordine, colorizare accentuată și mediul corporatist-aranjat în stil Ikea, dar nu e asta singura influență și (chiar mă bucură treaba asta) nu e cheia.
Filmul Nuntă pe bani nu anihilează naturalețea cu nicio altă cheie pregnantă, iar asta duce către o asumare deplină. Chiar și momentele de "cringe" pur devin digerabile și chiar înduioșătoare pe alocuri în cheia asta. Totodată, fiecare clișeu iterat, generat sau împrumutat, se împlinește în atmosferă, în tehnică, lucru pe care îl apreciez enorm: filmul nu mă condamnă la clișeu, ci îmi arată o nouă față a lui, o nouă lumină, în care nu l-am privit până acum. Și devine o colecție coerentă, legată cu fir roșu, din care înțeleg lesne povestea și rămân deschis și către comicul ei. Totul e îndulcit de un soi de familiaritate știută, premeditată și valorificată, de un stil inconfundabil de a spune o poveste, cu care am crescut și pe care l-am tot consumat până în momentul T-zero - cel în care se canonizează și ca produs cinematografic. Două cuvinte: Mircea, bravo!