Un prieten a remarcat just că familia din Pterodactili pare din aceeași galerie cu cea din Povestea acelor oameni care într-o seară s-au adunat în jurul unei mese, spectacolul de la Naționalul timișorean ce și-a avut premiera online în decembrie 2020 și pe care Iacoban l-a regizat după un text propriu. Pterodactili merge încă mai departe și închide, cu grijă la detalii, orice posibilă ieșire din iadul pe care omul și l-a construit cu multă migală. Iadul, sau dacă preferați, extincția. Dispariția speciei homo sapiens. Survenită la ceva vreme de la cea din care făceau parte pterodactilii. Vă spune în prolog Todd / Todiță al lui Dan Pughineanu la cam câtă vreme. Sau nu.
Todd e gazda-narator a spectacolului, cel care deschide și închide balul. Și din acest motiv Pterodactili duce cu gândul la Orașul nostru, faimosul text al lui Thornton Wilder, și el aflat în repertoriul curent al Excelsior grație montării din 2023 a lui Alexandru Dabija. În ambele cazuri, e vorba despre ce nu mai e. O familie & o specie versus epoci & generații dintr-un oraș. Diferența majoră e tonul. Nici urmă de candoare, melancolie, empatie, tristețe, regrete la Pterodactili. Doar un hotărât, cinic, absurd, marș către neant. Cioran joins Hawking în tabăra invidioșilor!
Dan Pughineanu are o precizie sadică în expunerea de motive. Aparent, personajul său se bazează pe propria biografie pe bază de SIDA (să nu uităm epoca în care e scris textul) și pe cele ale surorii (Emma - Ioana Niculae), mamei (Grace - Mihaela Trofimov) și tatălui (Arthur - Doru Bem) său. Cu toții Duncan. Bașca pe cea a lui Tommy Mckorckle, logodnicul Emmei (Alex Popa). De fapt, cei patru sunt doar o colecție de stereotipuri, verbale și comportamentale, create de Silver pentru a antologa cât de cât exhaustiv halul în care arăta, se comporta, vorbea și (se) mințea specia la momentul terminus. O familie disfuncțională (e puțin spus) în care se adună, în cheie expresionistă, mai toate relele imaginabile.
Adevărații parteneri ai lui Todd / Pughineanu sunt relicvele (moaștele?) de dinozaur descoperite în grădina casei părintești (aceste apariții îmbibate de absurd sunt loc comun în universul Pterodactililor), obiectele așezate pe cei trei pereți imaginați de scenograful Tudor Prodan (în rol principal, crucea) și luminile (lighting design: Cristian Șimon) care le revin, vin și iar revin acestora (în rol principal, toate). Ah, și mai e cineva: noi, cei din sală. Martorii. Rămașii. Urmașii?
În două ceasuri și un strop, se trece pe repede-înainte de la post-dramatic la comedie de situație, de la romance la bromance & co, de la horror la teatrul absurdului, de la teatru de idei la teatru social, de la teatru care vorbește despre un soi de abuzuri la teatru care vorbește despre alt soi de abuzuri. Și așa mai departe. Istoria modernă a lumii civilizate pe repede înainte într-un univers sonor (Aida Šošić) care mixează accente de Teleenciclopedia cu tonalități din pelicule interzise, deci devorate de minori.
În mare formă, Mihaela Trofimov confiscă scena și demonstrează fără cusur neașteptatele similitudini dintre acea Sharon Stone în rochie albă & picioare lungi și Peg Bundy. Ioana Niculae aduce la lumină tot ce nu se spunea / arăta în Beverly Hills-ul 90210 al epocii. Alex Popa surclasează demențialul costum de menajeră pe care i-l oferă Tudor Prodan și are o adorabilă relație cu un telefon fix (fiecare obiect vestimentar spune propria sa poveste despre epocă și finalul gotico-ridicol al acesteia). Doru Bem e savuros când trage cele mai cretine concluzii la capătul celor mai imbecile conversații.
Nu e totul roz. Sunt câteva pasaje în care se țipă oleacă prea mult, după cum sunt scene care, în anumite seri, riscă să nu ajungă la public. Cu precădere în prima jumătate, când tonul general nu e încă al unei înmormântări fără supraviețuitori, anumite situații, anumite poante sunt livrate parcă prea repede, prea uniform, prea fără atenție la destinatar. Deîndată, însă, ce gluma intrigii se îngroașă, sala e prizoniera poveștii.
După aplauze, s-au auzit, printre spectatoare, vorbe despre caracterul de anti-Pescărușul al unora dintre monologurile lui Todd. Pe mine unul mă tot pisează întrebarea de ce e precizată vârsta lui Todd, 23 de ani, în leaflet-ul program / pe e-pagina spectacolului. Și dacă am înțeles măcar pe sfert dinamica luminilor lui Șimon și felul în care ele rimează cu proiecțiile video din fundal (o soluție pe care Iacoban a folosit-o și în Rinocerii 2023, de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț). Și dacă muzicile Aidei sunt cele cărora le datorez bruma de non-dark cu care am ieșit, totuși, de la spectacol în noaptea de iunie răcoros a premierei de pe 11 februarie 2023.
Oare arheologul Todd o fi strecurat vreo vorbă bună despre noi printre osemintele pe care savanții viitorului de hăt-hăt le vor atribui unei specii demult apuse pe nume homo sapiens?
(foto: Andrei Gîndac)