Documente secrete, (ne)iubire greșită - Ivona, principesa Burgundiei

Ivona, principesa Burgundiei, este omul-greșeală, omul ales să fie ignorat, dar și prilej de glume pentru înfățișarea sa, este omul care în fața tuturor vorbelor de batjocoră ale celorlalți tace, iar atunci când scoate o vorbă, acea vorbă nu este de înțeles. Witold Gombrowicz^[i], scriitor polonez, autorul acestei piese scrisă în anii '30, ne pune în față, la momentul scrierii ca și azi la începutul secolului douăzeci și unu, o dilemă eternă: aceea a alegerii între frumos și urât. Dar nu este atât de simplu, pentru că în absurdul acțiunii pe care o desfășoară pe scenă nu ni se explică despre ce fel de urât este vorba și de multe ori ne simțim de parcă suntem în mijlocul unei drame shakespeariene. Parcă!

Povestea se desfășoară în lumea îngustă de la curtea unui rege, care trăiește fericit și fără griji alături de Regina sa, de curtenii săi, alături de fiul său, Principele, și de Șambelan, prieten și slujitor deopotrivă. Într-o sală relativ mică, e destul de greu să faci spectatorul să înțeleagă și să creadă că se află în fața unui spațiu dintr-un palat. Aici alegerea scenografică este să creeze un patio, înconjurat de întuneric în loc de ziduri. În acel întuneric suntem noi spectatorii. Vom deveni părtași?


Tânărul Principe plictisit de viața fără viață pe care o duce la curtea Regelui și a Reginei, tatăl și mama sa, plictisit de toate aventurile cu femeile frumoase care-i cad în brațe "cu mândrie", se hotărăște să se însoare. Bineînțeles, cu una dintre frumoasele curții. Dar hazardul, sau altcineva, îi scoate în cale o femeie, despre care se întreabă în primul moment dacă este ființă, căci peste urâțenia chipului se suprapune și aproape totala muțenie. O ființă sau ce o fi? Principele - în bătaie de joc la început, mai apoi din dorința de a proba că poate să-și impună voința chiar împotriva așteptărilor tuturor - o va alege ca viitoare soție, ca viitoare Principesa. Principesa Ivona.


Prezența ei, misterioasa ei prezență, va scoate la suprafața poleită a vieții de la curte toate minciunile, crimele ascunse, relațiile false dintre toți, va dezvălui adevăratul caracter al fiecăruia. Rând pe rând personajele vor fi nevoite să "declaseze" toate dosarele secrete.

Fac o paranteză! Scriind în plină ascensiune a răspândirii ideologiei fascist-hitleriste, Witold Gombrowicz cu instinctul unui mare scriitor, ne pune în fața atât a greșelilor și indulgenței oamenilor politici, cu decizia la îndemână, cât și cu urâțenia neomenească a naziștilor. Chiar dacă nu ne dă o soluție explicită, piesa însăși este soluția.

Puse în fața adevărurilor incomode, toate personajele, Regele, Regina, Șambelanul, Chiril, mătușile, și în final și Principele, vor dori ca Principesa Ivona să dispară, să moară. Se fac comploturi, planuri, și se hotărăște ca arma ce o va omorî să fie un os de pește, un os de caras acoperit cu smântână. Așa va fi. E greu de reprodus strigătul Ivonei în momentul morții. Dar la fel de greu cel al Principelui când își dă seama că ea este moartă. Spectacolul se încheie în plină atmosferă shakespeariană și multe aplauze.


Voi fi sincer și voi mărturisi că nu mai intrasem în Teatrul Nottara, în niciuna dintre cele două săli, nici chiar atunci când mi se propusese să colaborez la un proiect de expertizare, urmat de consolidare. Ultimul spectacol văzut acolo a fost, în anul 1974, Hamlet-ul cu Ștefan Iordache, în regia lui Dinu Cernescu, cu o distribuție fantastică (amintesc doar câteva nume: George Constantin, Anda Caropol, Sandu Sticlaru, Alexandru Repan), în scenografia lui Helmuth Sturmer, Doina Levintza și Marina Stoenescu.

Dar de data asta mi-am luat inima-n dinți și am intrat ca un șoarece zgribulit, după coborârea unei scări de maximum o persoană, în plus și în spirală, deci cu un singur sens, în sala "George Constantin". Pe pereți, de-a lungul scării, fotografii din Hamlet-ul despre care spuneam.

Noua echipă de conducere (pentru mine e nouă! - chiar dacă a fost numită în mai 2022) cu Alexandru Mâzgăreanu (Manager interimar) și Monica Andronescu (Director Adjunct) a fost garanția că trebuie să merg, qoui qu'il en soit, și în plus voiam să văd pe unul dintre actorii pe care îi prefer, pe Șerban Gomoi.

Decorul, minimalist, aurit, expresionist semnat de Vladimir Turturică, m-a trecut prin diferite stări, de la indiferența scărilor dintr-o oarecare curte, la groapa în care se pot și se întâmplă orori, minciună, crimă. Plafonul alb care transmite o lumină difuză ce devine încet, încet un cer al prevestirii răului inevitabil, are ca un corespondent al aceluiași rău pardoseala, ce pare uneori că se ridică sau coboară funcție de stările personajelor. Recunosc că, de data asta, plafonul negru al sălii m-a apăsat!

Când ești tânăr, cu o poziție solidă "într-un regat", nimic nu ți se refuză, toate femeile tinere te doresc în patul lor, toate își doresc să le fii logodnic, pentru ca din prințesă să poată ajunge regină. Nimeni nu are curajul să te contrazică și ți se pare că orice atingi se transformă în diamant, chiar și o picătură de noroi poate deveni cristal, sau chiar diamant. Și ți se pare normal ca o femeie, urâtă, înfricoșătoare, dacă devine logodnica sau soția ta, numai și prin suflarea ta se va transforma în ceva frumos, iubitor. Pe aceste coordonate este jucat rolul Principelui de Șerban Gomoi. Va trece cu ușurință, aproape în joacă, de la glumă - o glumă proastă, distrugătoare, de a-i cere mâna celei pe care o va transforma într-o monstruozitate, care va aduce frica, dar și ura în micul spațiu al curții unde el, Principele = Șerban Gomoi, ar fi devenit rege - la crimă. Sătul de tăcerile și spaima pe care o produce Ivona, pregătește crima împreună cu prietenul său Șambelanul (cu naturalețe, Dan Bordeianu) și încearcă să i-o pună acestuia în brațe. Șambelanul, flatat de vecinătatea prietenoasă a Principelui, va merge pe drumul cerut de acesta, dar crima nu are curajul și nebunia să o facă.


Ion Grosu, regele Ignațiu, care-și împinge burta înainte, ca semn al virilității și poziției, este afemeiat, poate curvar, nu înțelege de ce nu o place pe nora sa Ivona, și din scaunul de spectator te întrebi de ce vrea să fie rege când el se comportă ca un "om de jos" (mie mi-a amintit de un cârciumar slinos, cu puloverul său roșu care ascunde pete de vin și untură), care nu înțelege fumurile de mare poetă ale reginei, dar din principiul solidarității, este de acord cu ea și la rându-i o vrea moartă pe Ivona.


Isabela Neamțu, Regina Margareta, cu multă forță în acest moment al spectacolului, ne arată o Regină cu mari ifose de intelectuală, care are un monolog ce constituie practic condamnarea la moarte a Ivonei: "Abia acuma văd că există o asemănare... o asemănare cu ea... cu Ivona, cînd se mișcă ori vorbește, molîie cum e. O, ea este o rușinoasă aluzie la poezia mea. Trădătoarea, iscoada... ea m-a trădat! Sunt eu, eu, eu! îmi seamănă! Ea mi-a smuls tainele și a dat totul pe față! Oricine o privește își dă seama numaidecât de asemănarea cu Regina Margareta. Oricine o privește mă vede pe mine așa cum sunt eu cu adevărat, de parcă mi-ar citi versurile. Ajunge! Trebuie să piară! Iar tu, Margareta, tu trebuie s-o faci să piară de pe fața pământului."^[ii], Acest monolog rostit de Isabela Neamțu ne dă fiorii unei presimțiri e ceea ce va urma.


Chiril - Adrian Nicolae - creionează un slujitor aparent șters ca personalitate, care își va ajuta Regele criminal, și va acoperi crima cu aparența unui accident banal în timpul unei mese, banal pentru că se poate întâmpla oricui să se înece mortal cu un os de pește. Inocențiu - Vlad Bălan, omul simplu, un "om banal" care ne face să credem că este singurul care o iubește pe Ivona, va ceda în cele din urmă în fața Puterii și a morții.


Remarcabilă prezența Florinei Gleznea, descrisă în text ca odios de urâtă, înspăimântătoare, dar în realitate cu elasticitate în mișcări și fizic sportiv. Cea ce face cu atât mai percutantă realitatea că este nedorită în această lume mai curând pentru că aceasta este incorect alcătuită. Florina Gleznea vorbește mai mult prin tăcere decât prin vorbe, și devine convingătoare, făcând ca în jurul ei personajele celelalte să pară odioase, iar privirea ei fixă, neagră sau uneori goală te urmărește și după ce s-a terminat spectacolul.


Este un spectacol greu, de nișă, cu multe momente tensionate dramaturgic, o piatră prețioasă, care nu este prea des jucată, mai ales în teatrele din București. Regizorii Andreea și Andrei Grosu ne incită cu fiecare scenă jucată, chiar și în anumite momente prea lungi - cum ar fi cel de la începutul spectacolului când Prințul vrea să ne convingă că este un afemeiat - și de aceea poate că pe alocuri ritmul ar trebui puțin accelerat. Dincolo de asta, ne aflăm în fața unui spectacol așa fel realizat încât să ne punem multe întrebări despre un viitor apropiat. Și chiar îi îndemn pe cei care nu cunosc acest tip de dramaturgie premergătoare celui de al doilea război mondial, în plină dezvoltare a sluțeniei hitleriste, să vadă acest spectacol atât de rar. Chiar dacă nu este o piesă politică sută la sută, cei doi Grosu m-au împins în această zonă, în care minciuna și crima au fost Rege și Regină - Witold Gombrowicz a scris piesa cu puțini ani înainte de declanșarea celui de al Doilea Război Mondial, în plină ascensiune a unui nebun, numit Hitler.

Pot să închei cu invitația sinceră de a vedea acest spectacol. Dacă găsiți bilete la Teatrul Nottara pe Bulevardul Magheru, pentru că acolo s-a schimbat ceva înspre foarte bine și e cam înghesuială la bilete.


(Luni 12 februarie 2024, București)