Unul dintre puținii scriitori contemporani ale cărui texte au avut asupra mea efectul unor astfel de lovituri de tip kafkian este Ivan Viripaev, pe care îl admir nu doar pentru forța de expresie a dramaturgiei sale, ci și pentru excepționala sa calitate umană. Recunosc, în ultimul timp merg rar la teatru, încerc însă să citesc cam tot ce contează în materie de dramaturgie, iar fiecare întîlnire cu textele lui Ivan Viripaev este copleșitoare. Dincolo de faptul că este un mare dramaturg (este în top10 cei mai valoroși și jucați dramaturgi contemporani), Viripaev este un artist și intelectual autentic, curajos, cu coloană vertebrală, așa cum identifica Albert Camus intelectualii autentici, care sînt rarisimi. Din acest motiv mă tare bucur să constat că Ivan Viripaev este dramaturgul contemporan cu cele mai multe texte montate pe scenele din România. Bucuria este și mai mare că Viripaev este la el acasă în urbea mea, la Sfîntu Gheorghe, unde porțile i le-a deschis Pálffy Tibor, cu Iluzii și Oxigen, iar din octombrie 2023 încă una dintre piesele rebelului dramaturg a intrat în repertoriul Teatrului Tamási Áron, datorită lui László Bocsárdi, care a pus în scenă Iráni konferencia / Conferința iraniană, în premieră absolută în limba maghiară. Cît de mult s-a dorit ca acest text să pătrundă în comunitatea spectatorilor din Secuime depune mărturie faptul că dramaturgul Teatrului Național din Budapesta, Kozma András, a tradus în limba maghiară Iráni konferencia / Conferința iraniană a lui Viripaev la cererea Teatrului Tamási Áron. Cine cunoaște biografia artistică a lui László Bocsárdi îi știe și obsesia pentru cîțiva clasici ai dramaturgiei universale, regizorul s-a apropiat destul de tîrziu și foarte rar de un text contemporan, cred că Profetul Ilia al polonezului Tadeusz Slobodzianek a fost primul text contemporan pe care l-a pus în scenă, prin 2010. De atunci, căutările artistice ale lui Bocsárdi s-au îndreptat și spre dramaturgia contemporană, s-a declarat fascinat mai ales de cea poloneză, iar recenta întîlnire cu dramaturgul polonez de origine rusă Ivan Viripaev îi întăresc legăturile tot cu spațiul cultural căruia de ani buni regizorul din Sfîntu Gheorghe îi dă tîrcoale. Dintre toate piesele lui Viripaev, Bocsárdi s-a oprit la Iráni konferencia / Conferința iraniană, și i-am înțeles alegerea înainte de a vedea spectacolul de pe scena Teatrului Tamási Áron. Înainte de reprezentația la care am fost eu, l-am întîlnit pe regizor în holul Teatrului și m-a emoționat să-l ascult cum vorbește de confruntarea cu Conferința iraniană a lui Viripaev în termeni ce mi-au amintit de lovitura de tip kafkian, nu întîmplător am început prezentul text prin trimiterea la credința lui Kafka despre rostul unei cărți / rostul artei.
După ce am văzut Conferința iraniană de pe scena lui Tamási Áron, am înțeles că miza cea mare a regizorului László Bocsárdi este să-i facă pe spectatori să vină la acest spectacol nu ca la teatru, ci ca la o experiență comunitară prin care musai trebuie să treacă. O miză care presupune ca și somația de a trece prin această experiență să vină de la spectatorii care au participat la Conferința iraniană și care să dea mai departe ceva din ce au primit, adică să le spună celor din anturajul lor: du-te la Conferința asta, să vezi și tu cum e să stai vreo trei ore fără să scoți o vorbă și totuși să fii epuizat psihic și emoțional, să simți că ai răgușit, că ai vorbit odată cu unii dintre cei care s-au contrazis acolo, că ți-au furat vocea și gîndurile - să simți că ai vrea și tu să ajungi la microfon, dar nu ai avut curajul sau ai renunțat pentru că esența gîndurilor și frămîntărilor tale a fost atinsă de unul sau mai mulți dintre participanții la Conferință. Și chiar așa se întîmplă, cei care au fost la Conferința iraniană își întreabă cunoscuții dacă au fost la acest spectacol, dacă răspunsul este negativ, atunci ești somat să te duci! Desigur, eu vorbesc despre cum s-a întîmplat în cercul apropiaților și cunoscuților mei și-mi închipui că ceva similar se întîmplă și cu alți spectatori trecuți prin experiența Conferinței lui Viripaev & Bocsárdi.
Deși nu este deloc ușor să fii spectatorul Conferinței iraniene, am întîlnit locuitori ai urbei care repetă experiența, unul dintre motivele întoarcerii la Conferință este curiozitatea de a vedea și varianta cu a doua distribuție. Căci Bocsárdi a pus în scenă Conferința iraniană cu distribuție dublă, din dorința ca o parte cît mai mare din Trupa Tamási Áron să se confrunte cu textul lui Viripaev. Dar nu cred că doar asta a fost motivația regizorului, cînd a conceput o distribuție în mișcare / schimbare. La reprezentația la care am fost eu, lîngă mine a stat un spectator pe care îl cunoșteam, Attila Kispál, un artist care lucrează la deja celebrul Spațiu Expozițional MAGMA, care mi-a spus că a văzut spectacolul și l-am întrebat de ce a simțit nevoia să-l revadă. Pentru că acum se joacă cu o altă distribuție - mi-a răspuns scurt Attila, așa cum mi-au răspuns și alți spectatori care au revenit la Conferință, iar eu cred că regizorul, cînd a conceput o distribuție dublă, a mizat pe această curiozitate a spectatorilor: cum miza cea mare a regizorului este ca spectatorii să participe la Conferință ca la o experiență comunitară de neocolit și cum tot ce se întîmplă în acel spațiu de dezbatere are o formidabilă forță de a te confrunta cu neliniștile, fricile, prejudecățile, certitudinile și ignoranțele tale, atunci schimbarea distribuției / a vocilor și fizionomiilor vorbitorilor întărește ideea că tulburătoarele lor confesiuni, ciocnirile dintre întrebările lor pot căpăta vocea și chipul oricăruia dintre noi. Altfel spus: nimic nu e bătut în cuie, nici o opinie și nici o identitate, vocile și fizionomiile se pot schimba, dar întrebările și frămîntările ce traversează dezbaterea deschisă de Conferința iraniană rămîn la fel de tulburătoare și ne ating pe toți, indiferent de colțul de lume unde întîmplător ne-am născut.
În mijlocul spectatorilor care asistă la Conferință există un microfon, fiecare spectator a primit la intrare un ecuson care îi legitimează dreptul de a vorbi, microfonul îl așteaptă, îi trebuie doar curajul de a interveni în dezbatere. Sper ca la reprezentațiile viitoare spectatorii să prindă curaj, măcar unul dintre cei ce se întorc să retrăiască experiența comunitară a Conferinței să-și folosească dreptul conferit de ecuson și să aibă curajul de a interveni în dezbatere, împlinind astfel rostul microfonului pe care regizorul l-a plasat în public și pe afișul spectacolului, unde acest instrument de amplificare a vocii capătă conturul unei păsări ce se bucură de libertatea de a zbura!
În esență, despre libertate și despre dumnezeul în care credem sau pe care îl beștelim contestîndu-i existența este vorba în dezbaterea deschisă de Conferința iraniană. De fapt, cred că este vorba mai ales de confruntarea cu sentimentul nebulos al credinței și despre cum sînt strivite viețile oamenilor în numele unei divinități sau a unei misterioase spiritualități, căci Iranul - țara fundamentalismului islamic, unde orice revendicare legată de drepturile și libertățile fundamentale ale omului este zdrobită prin tortură și pedeapsa cu moartea - are un regim totalitar impus pe o cumplită temelie religioasă. Încercarea de a înțelege logica după care trăiesc oamenii din regimurile totalitare și de a afla dacă avem sau nu responsabilitatea de a ne solidariza cu victimele acestor regimuri se lovește mereu de un dumnezeu care este mai important decît viața victimelor, un dumnezeu de care trebuie să avem grijă, dacă pretindem că respectăm spiritualitatea altor popoare. Un dumnezeu la care îți vine să urli, nu să-l respecți! În dezbaterea deschisă de Conferința iraniană sînt implicați doar puțin peste zece vorbitori, dar prin vocile lor Viripaev a reușit, nu se știe cum, să atingă frămîntări individuale și colective ce traversează întreaga Planetă. Fiecare spectator se regăsește cîte puțin sau poate total în argumentele și contraargumentele unora dintre vorbitori, de pildă eu m-am identificat cu vocea jurnalistei Astrid Petersen / Gajzágó Zsuzsa și mai ales cu vocea sarcastică a lui Magnus Thomsen / Varsányi Szabolcs, al cărui chip marcat de o nevindecabilă traumă a rămas mult timp în memoria mea. Dar memoria mea păstrează mai ales chipul și vocea poetei iraniene Shirin Shirazi, interpretată excepțional de Szalma Hajnalka (în varianta pe care am văzut-o eu), cu al cărui poem Asta e tot se încheie Conferința iraniană. O Conferință în care se vorbește mult, spectacolul nu este decît o confruntare între chipuri și voci. Nici nu trebuie să fie mai mult (mare lucru să fii un regizor care știi să te apropii de un text ce nu are nevoie decît de discreția / delicatețea / subtilitatea ta). O Conferință prin care Viripaev ne propune să înfruntăm acest tragic început de secol 21, un secol în care se vorbește enorm și nu se comunică de fapt mai nimica. Conferința iraniană deschide un spațiu de întîlnire unde sîntem chemați să descoperim împreună de unde vine valoarea de comunicare a unui dialog: din confruntarea cu diferența, cu opinia diferită! Tocmai pentru că acest tip de confruntare / de dialog autentic lipsește, privim neputincioși la Ucraina în flăcări și la multe alte țări care ard, și odată cu aceste țări în flăcări este făcută scrum și cultura dialogului.
Peste tot pe unde rătăcește, Ivan Viripaev nu contenește să ne amintească că "Teatrul nu vine cu răspunsuri, teatrul formulează întrebări". Mai mult ca oricare dintre textele lui Viripaev, întrebările cu care ne confruntă Conferința iraniană au efectul unor lovituri de tip kafkian: ne produc o frică difuză (tipic europeană), o nefericire sau o durere ca aceea după pierderea cuiva drag, ne trezesc un sentiment de izgoniți în pădure, departe de oameni, ca o sinucidere.
Teatrul Tamási Áron din Sfîntu Gheorghe
Iráni konferencia / Conferința iraniană de Ivan Viripaev
Regia: László Bocsárdi
Distribuția: Philip Rasmussen, 50 de ani: KÓNYA-ÜTŐ Bence, KOLCSÁR József / Daniel Christensen, 42 de ani: PÁLFFY Tibor, MÁRTON Lóránt-László / Oliver Larsen, 60 de ani: SZAKÁCS László, PIGNITZKY Gellért / Magnus Thomsen, 35 de ani: VARSÁNYI Szabolcs, KÓNYA-ÜTŐ Bence / Astrid Petersen, 33 de ani: GAJZÁGÓ Zsuzsa, KORODI Janka / Emma Schmidt-Poulsen, 40 de ani: D. ALBU Annamária, FEKETE Mária / Gustav Jensen, 42 de ani: ERDEI Gábor / Părintele Augustin, 50 de ani: MÁTRAY László / Pasquale Andersen, 90 de ani: NEMES Levente / Shirin Shirazi, 38 de ani: SZALMA Hajnalka, PÁL FERENCZI Gyöngyi / Mathilde Hansen: GÖLLNER Boróka / Kathrine Johansen: VASS Zsuzsanna / Patrik Nilsson: NAGY-KOPECZKY Kristóf / Traducător: PÁL FERENCZI Gyöngyi, SZALMA Hajnalka
Traducerea în limba maghiară & Dramaturgia: KOZMA András / Traducerea poemului din limba farsi: Dr. TORMA Katalin
Decor: BARTHA József / Costume: SZŐKE Zsuzsanna / Video: RANCZ András
Light design: BÁNYAI Tamás / Muzica, sound design: BOCSÁRDI Magor / Cameraman: BÁN József, FILEP Zsombor / Asistentul regizorului: NAGY-KOPECZKY Kristóf / Asistent regie: VASS Zsuzsanna / Regia tehnică: VERES BARTHA Edit / Sufleor: DOBRA Mária Magdolna
Premiera: 3 octombrie 2023