Ei bine, și spectacolul construit de Alexandru Cozub după cartea lui Druță (ajunsă, în 2018, la a 16-a ediție), începe într-un fel care m-a captat din prima clipă. De la prima replică.
Deși, înainte de aceasta, e un mic joc de scenă pe care abia la a doua vedere l-am savurat în detaliu. Ridicarea cortinei ne propune un tablou care imprimă câteva caracteristici. Cele două grupuri, așezate simetric de-a latul scenei, ilustrează lumea satului - pe nume Valea Răzeșilor - și sunt distincte după gen. Au, pe toată durata spectacolului, rolul corului antic sau, mai adecvat, poate, pe cel al gurii satului. Bărbații în stânga, femeile în dreapta. Pe câte-o bancă lungă și în picioare. Tac, într-o nemișcare senină. Mai la dreapta, un pas mai în față, pe un scaun, cu privirea plecată spre lucrul din poală, Rusanda.
Sunt clipe pe care le percepi în starea aceea de început. Din stânga, din culise, intră un plug, manevrat de un alt sătean, pe care stă, cu spatele la noi, Gheorghe. E adus în mijlocul scenei dar, când dă să obțină confirmare și să se retragă, săteanul primește semnul energic, din cap, al unuia dintre cei mai în vârstă, să-l retragă spre margine. Încă. Și încă un pas. Abia când Gheorghe și Rusanda sunt la egală depărtare de centru, vorbele pot să înceapă. Gheorghe și Rusanda sunt protagoniștii. Dar spectacolul are darul de a muta accentul în fel și chip. Poți spune că Gheorghe, interpretat de Vlad Ropot, este principal, ca fiind cel ale cărui frământări ni se dezvăluie în cea mai mare măsură, cel care determină deznodământul. Apare cu chipul nevăzut, încheie spectacolul, însingurat, privindu-ne ca o carte deschisă. Dar Rusanda, printr-un fericit joc al sorții, e interpretată de Rusanda Radvan, are forța feminină a mișcării lucrurilor, ei i se datorează tot șiragul poveștii. Iar lor li se alătură Domnica, așa cum a întruchipat-o Corina Rotaru, cu îndreptățire în prim plan. Ei bine, tot aici simt nevoia să remarc faptul că Naționalul din Chișinău face, cu acest spectacol, o demonstrație de calitate a jocului pentru o varietate mare de tipuri de personaje, indiferent de întinderea rolului, indiferent de planul de joc. Cu și fără replică, toți cei 24 de actori din această distribuție sunt de nerecunoscut, ca să zic așa, prin cufundarea în poveste. Indiferent cum sunt în afara spectacolului, indiferent cum joacă alteori, în Frunze de dor alcătuiesc o echipă omogenă. Alexandru Cozub, care și-a asumat adaptarea și regia, a mizat și pe un strat al ludicului exterior poveștii, unul al construcției. Indiferent care sunt relațiile omenești, ca din orice echipă, mie mi-a plăcut să văd micile gesturi din plan secund, cu un strop parodic, ca al copilul prins în emoția jocului de-a ceea ce imaginația generoasă propune.
Întorcându-mă la pretextul începutului, pentru cuvintele rostite pe scenă, dincolo de meșteșugul scriitorului, se adaugă sublinierea unui artificiu auctorial: repetarea unui vocativ. Lelea Catinca, mama Rusandei, interpretată de Angela Ciobanu, începe aidoma cărții, simplu: "Rusanda țese un lăicer" și, apoi, continuă cu o frază din stirpea humuleșteană, încheiată cu "Doamne, Doamne, Doamne!" O invocație care, mai totdeauna, cere un răspuns în ecou dinspre ascultător. Ceea ce suratele și fac. Doar că lelea Catinca le îndeamnă la ritm și o anume asumare, drept care auzim cum, la unison, invocația sună ferm. Este și zâmbet, este și ciulire a urechilor pentru ceea ce se prefigurează.
Alexandru Cozub a reușit, în primul rând, o dramatizare exemplară. Într-un timp în care textul dramatic contemporan e tot mai puțin vizibil, când dramatizările, chiar dacă au farmec și nasc spectacole frumoase, se simt a nu fi în firea lucrurilor pe o scenă de teatru - unde, îmi place să cred, avem cu precădere comunicarea între personaje -, iată cum un roman scris, la rândul său, cu miză pe oralitate, este reasamblat în replici. Fără a eșua în monotonia unui șir de monologuri, tot ceea ce naratorul țese în paginile de roman capătă glas pe scenă, distribuit, uneori, mai multor personaje. Și, ceea ce e cel mai important, în asemenea cazuri avem adresare directă, încât teatralul se conservă și încă printr-un ritm viu. Avem teatru pur, cu o cavalcadă de replici care țin ele însele, desigur că prin rostire și prin expresiile actorilor, structura spectacolului, trama și toată încărcătura de poezie și cugetare. Avem, apoi, imaginația debordantă a punerii în scenă. Alexandru Cozub are o lungă colaborare cu Iurie Matei pentru scenografie. Din ceea ce văd pe site-ul teatrului, și la Casa mare (piesă a aceluiași Ion Druță) au aplicat o aceeași idee. Celebrul spațiu gol se umple și este evacuat în valuri, fiecare episod reconfigurând cadrul cu ajutorul a doar câteva obiecte simbolice. De la amintitul plug, până la puișori de jucărie, cu cheiță. Simboluri, precum un cuier-pom, folosit ca atare și, în același timp, devenit cruce a ultimului drum. Și câte alte soluții ingenioase, precum lunga bară ca mijloc de transport, firele de porumb și vasele cu mazăre, ca să nu mai zic de capetele de cal, pe care actorii le scot și le pun la vedere, jucându-se, scurt, pe seama trecerii dintr-o postură în alta.
Dinamica scenelor impune și actorilor o trecere rapidă de la o stare la alta, uneori ieșind cu marca unui episod spre a reintra cu marca episodului următor. Ritmul alert al spectacolului - necesar fie și având în vedere durata de trei ore de joc - este subliniat și de asocierea, frecventă, cu o scurtă secvență muzicală dintr-o bătută moldovenească. Coloana sonoră surprinde prin extinderea ariei geografice românești. Murmurul corului, dintr-o horă mișcată, aduce aerul rural dinspre Moldova spre Muntenia. Impresionant se aude Aliona Triboi cu obsedantul cântec De la Nistru mai la vale - prefigurând drama ibovnicirii eșuate. Dar ce firesc și penetrant se aud liniile melodice de la Doi voinici din Valea Mare, Fetele de la Căpâlna, până la măsurile simple - și cu atât mai emoționante - ale acordeonului (mânuit de Nicolae Darie) stingher dintr-un sat de demult: tango sau vals, semnale pentru pețire sau câte alte evenimente se derulează în acea lume. O lume despre care aflăm puține prin prisma istoriei. La prima reprezentație chiar am tresărit când în poveste vine vorba de cei plecați la război, doar că suntem în primăvara lui 1945, tragedia Basarabiei se jucase. Sovieticii apar printr-un racord simplu în șirul lucrurilor. S-a vorbit de echilibristica lui Ion Druță. Iar în Frunze de dor avem și discreta ironie la adresa comunismului, avem și transformarea spre sovietizare a satului, o reacomodare cu segmentul rusesc al lumii noi. Dacă tot am amintit de muzică, la clubul satului, moș Dănuță (Nicolae Darie) se încăpățânează a nu ști cântece rusești - cu greu îl convinge Ichimaș (Iurie Focșa) să se apropie puțin de ceva ce ar suna precum Kalinka - dar sistemul impune, de sus în jos, existența unui cor, prezența unei instructoare (ce apariție propune Dorina Zubcu-Mărginean!, amintind de tipologia ilustrată și în Capcana) și, surprinzător, a unui cântec care nu putea intra în categoria triumfalistă a propagandei (Барыня). România nu există în Frunze de dor, există doar Valea Răzeșilor, acoperită în a doua parte de semnele sovietice, de la formulele de adresare până la reguli, termeni, bani. Dar muzica, poezia, cuvintele, sunt bornele unei identități perene.
Mai presus de toate, graiul. Cu farmecul locului. Așa cum, în sfârșit s-a spart gheața - e meritul lui Radu Afrim, care a realizat câteva spectacole recente cu subiect atașat regiunii teatrului producător, drept care a inclus și accentul local, firesc - Frunze de dor este, cum altfel, un paradis al graiului basarabean. Chiar existând riscul ca spectatorilor altei regiuni să le scape înțelesul vreunui cuvânt, savoarea alterității compensează cu asupra de măsură. Chiar de n-am știut ce e aceea șalincă («atât de tare mi-o plăcut spectacolul ista că m-o molîpsît șî pi mini!»), jocul Ancei Tkacenco e atât de expresiv, încât simți ce simte fetița așteptând în ger și ninsoare să vină poștarul (alt cuvânt-clopoțel rostit pe scenă, masculinul 'poștăriței' noastre). Atât ea cât și Dan Melnic, interpretul lui Trofimaș, își adaugă piese de costumație la vedere, suferind o transformare miraculoasă, încât poți să-i percepi așa cum sunt personajele.
Ana Tkacenko devine, parcă, brusc mai scundă, este fetița care cere voie să-și încălzească palmele în buzunarul băiețelului. O scenă bine construită, cu care se intră în poveste și cu emoție și captând atenția publicului. Fiind și prima mișcare de armonică a grupului de actori întruchipând sătenii (Mihaela Damian, Aliona Triboi, Tinka Mardari, Draga Dumitrița-Drumi, Iurie Focșa, Nicolae Darie, Nicolae Ghereg, Valentin Zorilă, Nicu Suveică). Poștarul (Ghenadie Gâlcă), așezat pe scaun și purtat pe sus exact așa, este răsfățat și cere răsfăț. Ține ca oamenii să nu-l sufoce, ei acceptă să se depărteze, dar, cu fiecare nume strigat de pe câte un plic, ei se mai apropie cu un pas, într-o implacabilă revendicare a primirii unei scrisori.
Frunze de dor este și povestea pașilor spre maturizare ai lui Trofimaș. Iar Dan Melnic, nominalizat la premiul UNITEM oferit celui mai bun actor în rol secundar, îl face veridic, de la jocul cu acea căciula căzându-i mereu pe ochi, până la tulburătorul moment al jocului cu pălăria fratelui de pe front, Toader. Aerul de gravitate cu care probează pălăria, plasarea cuierului mai sus, încât nici sărind nu mai ajunge să o pună, vorbele "eu sunt prea mic pentru pălărie", rostite în timpul săriturilor spre vârful cuierului, amintindu-mi de "prea mic pentru un război atât de mare", învățătura de minte din povestea cu banii primiți de la mamă, să-și cumpere 'șleapcă', alcătuiesc un parcurs care face ca spre final, așezat în bancă și comportându-se ca un școlar, să pară anacronic, el depășind momente formatoare serioase.
Toader, fratele ca o icoană, este interpretat de Mihai Zubcu, îmbrăcat soldat, apărând ca prin vis, doar imagine, cu zâmbetul liniștit ca de dincolo de frământările lumii acesteia, este protectorul fratelui mai mic, fie aducându-i "arudie" (tun), fie încheind episodul didactic cu corbul (care, precum tatăl lui Harap Alb, își pune pliscul uriaș de corb: "Tot eu?", replica lui Ghenadie Gâlcă, din seria micilor ocheade de dincolo de magia spectacolului. Între poveștile care se întretaie în Frunze de dor, cea a lui Trofimaș se încheie cu implacabila veste a morții lui Toader. O ilustrare a eternei surprinderi cu care viața ne jalonează biografiile. Scrisoarea gri adusă de poștaș la început i-a speriat în formă dar era încurajatoare în fond, pentru că răspunsul tatălui, când copilul Trofimaș, cu inima chircită, mărturisește pierderea banilor, blând în formă, duce povara unui înțeles tragic. "Nu-i nimic, dragul tatei!", spune badea Zânel, cu chipul tulburător al lui Petru Oistric. Omul sub vremi, sensibil - să nu-i dai omului cât poate duce și în privința a ceea ce resimte din convulsiile timpului - și cu puterea de a încasa loviturile sorții. Între numeroasele tablouri presărate de-a lungul spectacolului, cel al familiei lui Trofimaș mi-a amintit de American Gothic, pictat de Grant Wood. Corina Rotaru, fiica înțeleaptă - precum cea din Sarea în bucate -, și Olga Triboi, soția - mătușa Zamfira e de urmărit în fiecare episod în care e prezenta pe scenă - încadrează o efigie a suferinței împietrite cu o urmă de zâmbet a lui badea Zânel. Cu ce eleganță îl vedem pe Petru Oistric trecând de la prima apariție, cu două găleți în mâini, prins în angrenajul acaparant al muncii, la costumația cu palton și pălărie de-a dreptul elegantă, când pleacă să-și vadă fiul, până la purtarea pe umăr a cuierului-pom, ca simbol al crucii, spre negura unui mormânt metaforic.
Dacă părinții Domnicăi nu interacționează cu ea, cei ai Rusandei adesea îi dau replică și au ponderea lor în decizii. Mama, numită lelea Catinca, interpretată de Angela Ciobanu, veghează cu discreție evoluția fetei, intervine șugubăț ca să-i atragă atenția că Gheorghe deja a trecut spre târg și e cazul să se grăbească a-l prinde din urmă, pentru ca mai apoi, când Rusanda pornește pe drumul pedagogiei, să se schimbe radical, surprinzător de aspră în a-l îndepărta pe Gheorghe. Cu badea Mihalache face un cuplu admirabil, jucând contrastele: fizice și psihice. Alexandru Leancă este tatăl blajin, candid, 'plastilină' în mâna Rusandei (vezi și scena cu căciula și oglinda), mustăcind în relația cu Catinca (suita de replici amintind de Ionesco, atunci când îl îmbie cu colțunași pe Trofimaș). El, care se arată surprins de gesturile Rusandei îndrăgostite, pare a ignora semnele când vine propunerea cu școala pedagogică, a fi uitat că el însuși constatase: "bre, dar îngustă-i casa asta... și nuntașii nu-ncap...". Umorul său discret are și un înțeles politic în relația cu învățătorul, care se manifestă conform normelor sovietice. În fapt, el este cel care închide așteptarea lui Gheorghe, atunci când vine să culeagă mazărea pe care o pusese și o îngrijise Rusanda, iar în pragul zilelor reci, care anunță iarna, o abandonase.
Gheorghe are doar mamă, imaginea tatălui, dus din lume de mult, fiind un strop evocată. Iar mătușa Frăsâna se arată a fi o femeie falnică în interpretarea Margaretei Pântea. E acolo, în ținuta ei, o demnitate feminină mai presus de locul lor în lumea satului. Este o anume eleganță a ținutei și a gesturilor. Este și iscusința cu care o ghicește pe Rusanda, ca o privire retrospectivă în propria-i biografie, dar este și angrenarea în visul cu nora învățătoare. Cum se întâmplă, taman pe propriul băiat nu-l "citește" îndeajuns și visul ei se arată a fi departe de visul lui. Dintre părinții tinerilor protagoniști, surprinzătoare este mama lui Scridon, mătușa Mafta, interpretată de Mihaela Damian. Într-o lume care apare de-a dreptul paradisiacă prin absența conflictelor, a gândului întunecat, ea e singulară. În scena cu somnul bogat în vise și încă vise cu vorbe murmurate, o vedem cu basmaua strânsă peste legătura albă, toată costumația devenind, în cazul ei, ca un element de închidere în cele rudimentare. Actrița conduce jocul spre un amestec de comic și indignare. Ia satul (corul mereu prezent ca martor - activ - reacționând după volutele ei) drept receptor la toate câte le-a deslușit dintre cele rostite de Scridon adormit. "Precis e un spion care umblă-n urma mea și le află pe toate, că nici n-ajung ele la tine-acasă și mama știe tot ce-am vorbit [...] 'ncepe a vorbi despre ce ți-am scris eu". Iar Mafta e cu creionul în mână, atentă să nu scape vreun cuvânt.
Altfel, lumea satului e mai mereu prezentă - în plan secund, sub o lumină albastră, spre deosebire de personajele din prim plan, care apar în culorile pământului -, vede tot, aude tot, comentează moderat și intervine când e necesar. Acționează ca un singur om cu multe brațe, fie când sugerează iureșul hărniciei Domnicăi prin casă, fie când e vorba de pregătirile Rusandei și ale lui Gheorghe pentru a merge la club ("Pentru a se găsi unul pe altul, pentru a se despărți unul de altul, se adunau serile la club"), dar și câte și mai câte. Săritor apare Iurie Focșa, ca un factotum: de la plug la oglindă și când poartă capul mânzului cu stea în frunte, Vasca.
Așa cum Valentin Zorilă și Nicu Suveică alcătuiesc un cuplu hâtru și grav, cu un aer de înțelepciune așezată. Nicolae Ghereg este, la rândul său, preț de câteva momente, exemplar pentru chipul omului cu o funcție care, deși măruntă la scara societății, este, totuși, deasupra celor din jur, influențând, în mai mică sau mai mare măsură drumul altora. Acum, un chip de om cumsecade, prudent și care a văzut multe, a înțeles câte ceva din viață.
Pe lângă Doriana Zubcu-Mărginean, despre care am amintit, personaj pitoresc oferă și Tinka Mardari (Verunea). Și împreuna cu Draga-Dumitrița Drumi, cu Aliona Triboi și Ana Tkacenko acționează ca un corp comun fără de care eroinele s-ar pierde în spațiul gol. Grupul feminin conferă muzicalitate, culoare și o imagine-amprentă a femeii acelui timp, întins în durată.
Spectacolul e divizat în două părți, inegale ca întindere, prima fiind lunga panoramă a irumperii primăvăratice a dragostei în vreme de război, pe când a doua fiind - și printr-o reducție a capitolelor de roman - dominată de convulsia dureroasă a deciziilor de viață din timp de pace. Cele două părți sunt invers proporționale - timpul acțiunii versus timpul evocării - și tocmai acest raport are impact. Primăvara sentimentului de dragoste și de țesute vise de viitor împinge marginile zării, încalcă granițe, nerăbdătoare din februarie și deja cu un bagaj serios acumulat în mai. Pentru ca apoi, când umbra războiului dispare, timpul se accelerează și schimbările crispează alegerile. Pare că primul act este 'feminin', cu cele două tinere protagoniste în prim plan, pentru ca al doilea să aibă amprenta 'masculină'.
Fiecare în parte, Rusanda, Domnica, Gheorghe, Scridon, Pânzaru, reprezintă variante de atitudini în viață, de înclinații spre alegeri, indiferent de statut, de epocă.
Rusanda este interpretată de Rusanda (Radvan), o fericită întâmplare, așa cum, cu mulți ani în urmă, la Teatrul Mic, Mitică Popescu (piesa lui Camil Petrescu) l-a avut în rolul principal pe actorul Mitică Popescu. Cum fiecare interpret (puternic) îmbracă personajul cu propria personalitate, eroina lui Druță capătă, de data aceasta, trăsăturile pe care i le impune actrița. O rafinată combinație de perseverență în a-și țese un vis și de a se apropia de împlinirea lui, pe de-o parte, și delicatețea cu care își descoperă sentimentele și le exprimă, pe de altă parte. Drept care a urmat o meritată nominalizare pentru cel mai bun rol principal feminin. Rusanda Radvan se oferă pe sine ca ilustrare a remarcei lui Gheorghe, spre finalul spectacolului: "cât poate crește o fată într-o vară". De la fata care-i surprinde pe toți cum s-a înălțat și arată a simți fiorul dragostei, alertând femeile satului, până la domnișoara învățătoare, arătând siguranță de sine pe drumul dintre școală și casă, chiar dacă inima-i cât un purice de emoție și teamă de gura satului. Intrarea ei în lume, în ritualul alegerii unei ibovnicìi - cuvântul care definește relația de dragoste ce se înfiripă la vremea ei - are farmecul emoției îmbujorate cu care se oferă să țese un ștergar nou, după ce-l vede pe cel început de Gheorghe, care a cusut doar frunzele și n-a avut timp pentru flori. Doar frunzele. Frunze de dor. Jocul, din această scenă, cu mătușa Frăsâna și Rusanda, în prim plan, cu un schimb de replici aproape codate, cu gesturi ritmate, impune și un zâmbet de simpatie, precum și râsul senin față de reacția 'corului', care, de data aceasta, sughite când Frăsâna anunță că Gheorghe a cusut, urmând ca una dintre ele să sughită când Rusanda se angajează să coase clopoței, sughite și Frăsâna, spre mirarea celorlalte.
Iureșul stârnit de Rusanda, o dată ce i-a venit ideea să cultive mazăre pe bucata lor de pământ vecină cu a lui Gheorghe, aduce alt zâmbet, la schimbul de replici cu badea Mihalache. Apoi flirtul cu Gheorghe, cu sapa în mână. Apoi avem secvența frumoasă a brândușei pe care Rusanda o scoate din buzunărașul de la piept, pe care Gheorghe o duce iute în gură, surprinzător, o clipă magică la propriu și la figurat. Stratagema fetei de a-l însoți pe Gheorghe pe drumul spre târg, cu gândul la fotografia de la intrare, se bazează pe regula nescrisă a locului, potrivit căreia, indiferent ce destine le sunt hărăzite celor reprezentați în ramă, toată viața, ei și toți ceilalți îi vor asocia potrivit fotografiei.
Rusanda face dovada devotamentului, chiar și în momentul alegerii drumului profesional. Și este sfâșietor cum iese din codul exprimării din vremurile de demult spre a-l convinge pe Gheorghe că pentru el a fost în tot acest timp și pentru el își vede și viitorul reconfigurat. Pentru ca apoi, realizând că schimbarea statutului îi aduce și condiționări. Dar Rusanda Radvan descrie caracterul respectării regulilor, unul preponderent feminin. Și își găsește vocația. Rusanda este o luptătoare. Cu capul înainte, declară ferm, fără loc de întoarcere, că numai joi poate merge la școala ceea... "Altfel, nu pot!" Aceasta e Rusanda, acesta e caracterul ei. De multe ori ea răspunde cu o întrebare, alungând o supoziție și deschizând o alternativă mai limpede. Precum în privința mirării lui Gheorghe vizavi de brândușă:
"- Ai fost la pădure?
- Ce să caut la pădure, că noi avem în grădină."
Cel mai dramatic tablou îmi pare a fi acela al întâlnirii dintre Domnica și Rusanda. Pe o punte. Una improvizată scenografic prin două bănci simple, două dintre cele șase utilizate de mai multe ori în spectacol - o recuzită inventiv reconfigurată -, colorate și manevrate cu o simetrie a gesturilor care semnalează grija pentru detaliul care conferă calitate artistică superioară. Rusanda cu servieta de școlăriță, Domnica purtând pe umăr sapa.
"- La școală te duci?
- La școală. Tu la prășit?
- La prășit."
Trec una pe lângă alta, o privire în jos, cu coada ochiului, sfielnică, și se duc care-ncotro.
Din nou, ca și cum se-ntorc:
"- La școală te duci?
- Nu mă mai duc, am terminat-o."
Și, cu toate că, aparent, ceva le desparte, ele se re-apropie, chiar pornind de la un pretext mic, andrica.
Domnica își găsește, la rândul ei, în Corina Rotaru, o întruchipare greu de înlocuit, una răsplătită cu premiul pentru cel mai valoros debut în 2022. Un personaj de asemenea complex, cu trăsături variate, cu nuanțe de-a dreptul enigmatice. Precum acel universal "Ei!", dificil de redat scurt și cu înțelesuri specifice situației. Este harul actriței. Scena serii petrecute acasă, când cu vizita Rusandei, are atâta poezie, este atât de luminoasă și, totodată, cu atâta încărcătură dramatică pe care cu greu o întâlnești în teatru. Domnica este, parcă, dintr-un film de Ozu. Enigmatice elipse din ceea ce te aștepți să rostească, cu atât mai elocvente, fie când deslușim atât de ascunsul vis pentru același Gheorghe, ori întristarea pentru semnul din ezoterica învârtire în apă a picăturilor de ceară, spre a vedea ursitul. Și cuvintele repetate de femei din cor, ca o pecete: "nu va mai fi niciodată".
Inteligența Domnicăi sclipește în relația neașteptată cu Scridon. Și asta este încă o ipostază de viață care face din Frunze de dor o adevărată carte de învățătură. Urmărim cu sufletul la gură cum Domnica își gestionează relația cu destinul. De la amuzanta încruntare cu care-i cere Rusandei să-i arate cum s-au pozat la târg, până la scânteietoarele replici, înțepătoare la adresa caracterului ușuratic al lui Scridon, dar și gata de a construi împreună un drum, condiționând un comportament serios. Gestul cu care se-ntoarce, cu coada lungă a sapei, pe umăr, spre Scridon, care se ferește prompt, spre a-l pune la punct, este cuceritor, aidoma explicațiilor ei despre cum se invită o fată să iasă în lume. Ruptura conștientizării că visul ascuns nu se poate împlini aduce o replică suspectă de grandilocvență, dar care trebuie luată în sensul stoic al zâmbetului amar: "O mare bucurie în viața omului, lacrimile!". Pentru ca apoi, cu un ton simplu, aparent pasager, cât să se strecoare nevăzută, puterea de a schimba opțiunea de viitor: "dacă vreodată i se va spune că și-a smuls un vis, nu va crede".
Drumul alături de Scridon, spre club, cu pasul marcat de sâcâitorul șiret, tăcerea prelungită - îmi amintesc morala din As Good As It Gets -, se preschimbă în valsul, timid la început, tot mai avântat, pe chipul Domnicăi ivindu-se lumina. Coregrafia spectacolului, vizibilă în toate gesturile și mișcările de grup, conferind armonie, aduce, în încheierea valsului acela, ipostaza statuară a cuplului, cu palma lui peste palma ei, întinse înainte, amintindu-mi de imaginea emblematică a Mosfilm.
Scridon este un prototip cu aparența specifică epocii sovietice, dar cu un fond perpetuat dintotdeauna pentru totdeauna. Mărturisesc că am văzut Frunze de dor în a doua seară a turneului Naționalului din Chișinău la București, după spectacolul Capcana. Alexandru Pleșca a oferit, astfel, în două seri consecutive două ipostaze diametral opuse de protagoniști. În ambele cazuri preponderent în parteneriat scenic cu Corina Rotaru. Măiestrie artistică, la ambii actori, în joc perfect adaptat, cu transformări radicale, conform rolurilor. Scridon apare ca diferit de ceilalți ai satului, el e îmbrăcat mai aproape de un orășean. Poartă și o șapcă sovietică. Deși ar fi un personaj criticabil de moraliștii regimului, un fel de 'Marinică zis codașul', unul care se sustrage comandamentelor tineretului 'mândria țării', se arată și apt a se adapta condițiilor, spre a-și asigura, cu mai mult sau mai puțin succes, un trai cât mai comod. Avem o mostră de satiră în secvența cu abonarea lui la un ziar sovietic, momit cu iluzia răsplatei cu o șefie. Pe de altă parte, se declară harnic și apt să prășească voluntar terenul Domnicăi. Relația lui cu caii este nu prea prietenoasă. Și nu atât pentru că el apare cu un bici, spre deosebire de Gheorghe, dar și pentru că nu-și asumă greșelile. În carte, boacăna când dă prima dată cu ochii de Domnica, este asumată la singular: "m-am băgat ca prostul cu oiștea-n gard"... În scenă, la plural: "ne-am băgat ca proștii" - caii, prin cei doi simpatici actori, delimitându-se de el. Și totuși, cât de ușuratic îl vedem, cu ochii roată după ce fata îi răsare în cale, căutând apropierea de instructoarea venită pentru cor, din felul în care recunoaște calitatea morală și intelectuală a Domnicăi, poți zâmbi cu îngăduință la repetata sa declarație:
"- Mă supăr pân' la moarte [în cazul în care preopinentul nu se ține de cuvânt - nota mea]
- Așa rău ești tu?
- Ce să fac, caracterul!"
E un bun dansator și valsul cu Domnica este o încântare pe scenă. Transmite ceea ce aduce în viața fetei. Schimburile lor de replici sunt delicioase nu atât pentru tachinările ei și adaptările lui, cât pentru inteligența Domnicăi și transformarea nebănuită a dragostei la Scridon.
"- Domnico, tu n-ai să mă uiți?
- Da' tu? [cu bărbia un pic înainte, ofensiv, cu accente care nu îngăduie eschivare sau falsitate - nota mea]
- Eu am fotografia ta."
Cele cinci scrisori promise a i le scrie cât timp va fi plecat au pandantul scenei de somnambulism, mai degrabă caricaturale, mai dificil de izbutit.
Vasile Pânzaru este un 'om nou'. Igor Babiac îl redă într-una dintre ipostazele sale. După alte trei personaje de coloratură a poveștii, cu vizibilitate, o dată îmbrăcând costumul de învățător, ba chiar al unuia cu o funcție de conducere, se schimbă însăși atmosfera lumii aceleia. El provine din aceeași categorie de 'Scridoni', doar că pe un alt nivel, cu alte stratageme, alte manifestări și alt control al sentimentelor. Pânzaru s-a pliat cameleonic pe cerințele regimului, e conștient de puterea căpătată prin funcție. La el sentimentul e mai puțin credibil decât la Scridon. Nici măcar când aparența i-ar da o șansă, când cu pretextul cu care o conduce acasă pe Rusanda. Ar fi fost interesantă o continuare, Frunze de dor 2, aidoma Moromeților (cărți de referință ivite cam în același timp).
Gheorghe este eroul tragic - își asumă o alegere sfâșietoare. Un rol greu, cu încărcătură simbolică, purtând, la rândul său, amprenta personalității actorului, atât cât îmi pot eu imagina. Vlad Ropot se dezvăluie târziu. Este greoi personajul, îndemnat ba de starosti, ba de ceilalți săteni, de mamă și de Rusanda, se descrie pe sine, se implică pas cu pas, măsurat. Pare a fi ascuns în propria carapace, ascultător, în fond, întorcându-se încotro îl direcționează ceilalți, descoperind ceea ce i se arată, înfăptuind ceea ce i se cere și își asumă. Până în clipa fisurii. Abia atunci se dezvăluie statura sa. Abia atunci se face un gol în jurul său și frazele capătă o altă greutate.
"Suntem un popor simplu... trăim din păpușoi... dar mazărea e cam prea mult pentru noi".
"Sunt țăran născut în zodia țăranului"
Vlad Ropot are acea structură densă care să confere greutate unor asemenea cuvinte care, dincolo de vehiculările intelectuale, ideologice, istorice sau altele asemenea, au cel mai profund sens uman, valabil chiar și când statutul propriu-zis de țăran va dispărea în forma pe care o știm. Chipul său, cu pălăria parcă abia aninată un pic într-o parte și un pic pe spate, poate fi o alternativă la Buster Keaton. Ca un detaliu colateral, pantalonii săi mi-au atras atenția: destul de largi, un strop evazați, cu o linie care le conferă o anume greutate, sunt, într-un fel, din spațiul aspru al Lumii Noi. Stela Verebceanu a imaginat costume cu impact, adevărat suport pentru personaje, fantazând pe alocuri (și la badea Mihalache atrag privirea pantalonii, carourile lor contrându-se cu cele ale cămășii).
Gheorghe e cel care introduce, discret, frunzele în poveste. Gheorghe Doinaru (nume de familie predestinat, mai ales că romanul are ca motto "Zis-am verde și iar verde...") este intim legat de natură, în toate sensurile de viață și de moarte. "Ca să vezi, la badea Mihalache cresc brândușe în grădină, iar eu nici să știu! Ar trebui să trec mai des prin sat, că, vezi!, așa poți să pierzi vremea brândușelor fără să le guști!"
Acest ecou de Ronsard se însoțește cu sprintena bâlbâială din sentimentul născut: "când să trec să vin / când să vin să trec..." La care, desigur, cu acea luciditate, Rusanda îi spune ce are de făcut. Gheorghe cugetă, referitor la scosul în lume a fetei, că "e prima oară când aud că am făcut cuiva binele ăsta". Și regia alege să treacă discret semnul că eroul își asumă încasarea unei bătăi, din partea derbedeilor care fac legea în orice comunitate, din pricina râsului zglobiu al fetei pe care o însoțește întâiași dată la club.
Proiecția sa pentru viitorul alături de Rusanda, gospodărește întocmită, nu poate fi translatată spre noua realitate a unei lumi cu adevărat noi. Aici e drama și Vlad Ropot o face perceptibilă cu măiestrie. Chiar dacă este enervantă blocarea sa într-un tipar - putem specula aici și cu simbolistica socială - putem înțelege și temerea lui într-o incompatibilitate ce ar scoate capul mai târziu. Gheorghe o exemplifică amuzant de simplu: "Dacă face un borș care nu-ți place, cum îi spui?"
Finalul este o coregrafie de imagini. Singura vulnerabilă este cea cu excesiva învelire a lui Gheorghe în ghirlande de frunze, ca un cioban ițindu-se din șuba lui. Dar firele de porumb, glastrele cu mazăre, ninsoarea ca ultimă confirmare a singurătății în care ajunge Gheorghe, toate susțin cererea lui disperată, repetată de cor ca o rugăciune pe Golgota, de a fi extras, de o mână divină, din paradisul său pierdut și aruncat oriunde în lume.
El singur, în prim plan, așezat pe plugul începutului, adus de Vasca, mânzul cu stea în frunte, între firele de porumb și toate câte i-au marcat anotimpul iubirii, cu un ultim dar de la Rusanda, Vlad Ropot are un zâmbet de înger relocat, i se percep bătăile inimii, iar pe acordurile tot mai grave, dar cauterizând ruptura, plecarea o vedem ca într-o oglindă: lumea face semne de rămas-bun și evacuează scena. Gheorghe rămâne cu dorul.
(foto: Albert Dobrin)
Frunze de dor după Ion Druță
Teatrul Național Mihai Eminescu, Chișinău
Regie și adaptare: Alexandru Cozub
Scenografie: Iurie Matei / Pictor costume: Stela Verebceanu / Mișcare scenică: Oleg Mardari
Data premierei: 16 aprilie 2022
Distribuția: Vladislav Ropot, Rusanda Radvan, Corina Rotaru, Alexandru Pleșca, Dan Melnic, Alexandru Leancă, Angela Ciobanu, Margareta Pântea, Petru Oistric, Olga Triboi, Mihai Zubcu, Mihaela Damian, Ghemadie Gâlcă, Nicolae Darie, Doriana Zubcu-Mărginean, Tinka Mardari, Igor Babiac, Iurie Focșa, Draga-Dumitrița Drumi, Aliona Triboi, Ana Tkacenko, Nicolae Ghereg, Valentin Zorilă, Nicu Suveică.
https://tnme.md/spectacole/frunze-de-dor/
Gala Premiilor UNITEM 2022: Cel mai bun spectacol dramatic/ Cel mai valoros debut - Corina Rotaru, rolul Domnica / Nominalizare. Cel mai bun rol feminin - Rusanda Radvan, rolul Rusanda / Nominalizare. Cel mai bun rol secundar masculin - Dan Melnic, rolul Trofimaș.