Pe la colțuri, însă, au apărut mici strigăte de revoltă. Cineva, adesea la umbra nopții, necunoscuți neștiuți de publicul larg, nevăzuți, dar care lasă semne văzute, încearcă să negocieze această decrepitudine. Culori vii, forme caricaturale, litere colțuroase, adesea ilizibile, apar și schimbă înțelesul acestei mari cacofonii care este textul urban post-comunist. Ai senzația că sunt niște bug-uri, viruși care alterează concepția inițială a clădirii. Că nu asta a vrut să spună autorul, adică arhitectul. Doar că acestea sunt renegocieri, încercări de a da un sens, de a crea un înțeles uman, de a propune un mesaj acolo unde ceilalți, puterea administrativă, proprietarii au lăsat în paragină.
Același lucru este valabil și pentru garniturile de metrou comuniste care sunt încă și acum în exploatare, la mai bine de treizeci și patru de ani de la căderea lui Ceaușescu și la peste jumătate de secol de la darea lor în folosință.
Însă a gândi astfel nu este altceva decât o interpretare romantică, sugerată de direcția documentarului semnat de Alin Boeru. Acesta reușește să intre în lumea grafferilor, a celor care scriu pe pereți. Le dă o voce, de cele mai multe ori articulată, aducând la cunoștința publicului valori, atitudini, practici din această contra-cultură.
Este, de fapt, interpretarea lor. Nu a noastră, a celor mulți, ci a celor puțini care fac asemenea inscripții. Ei se justifică prin nevoia de a adăuga culoare acolo unde este urâțenie, de a adăuga mesaj acolo unde este zgomot de fond, de a adăuga frumusețe acolo unde construcția ieftină din comunism sau degringolada din post-comunism și-au marcat teritoriul.
Există, bineînțeles, și o latură negativă. Așa cum reiese din interviuri, adesea conștiința politică a grafferilor este redusă. Ei tind mai degrabă să facă totul din teribilism, imitând clipuri pe care le văd cu ce fac alții ca ei prin țări mai bogate. Scrierea devine o simplă fandoseală, un act de bravadă gratuită și auto-flatantă și nici pe departe un manifest politic asumat, coerent, democratic.
Chestiunile terminologice au sens. Se face o diferențiere clară între street art și operele de artă murală realizate cu "voie de la primărie", care au, adică, acoperire legală. Dan Perjovski exemplifică această perspectivă duală, chemând, totodată, la o asumare coerentă a manifestului politic desenat pe pereți.
Apoi, grafferii. Aceștia sunt cei care, sub ocrotirea nopții, cu frica poliției (ale cărei mașini le recunosc după zgomotul motorului obosit), se exprimă în desene mai rapide, mai colțuroase, mai contondente dar, totodată, mult mai libere, mai anti-sistem. Cel mai adesea, desenele acestora din urmă sunt ilizibile. Ele vorbesc celor inițiați, celor din contra-cultura respectivă, care pot identifica semnături, intenții, proteste, exprimare de sine. Noi, majoritatea, nu vom vedea decât simple mâzgăleli. Dacă suntem generoși, apreciem că reprezintă o pată de culoare. Dacă suntem însă doritori de "lege și ordine", ne vom întreba retoric de ce autoritățile nu iau măsuri drastice pentru pedepsirea aspră a vandalilor și pentru descurajarea practicii.
Se pune întrebarea, de exemplu, dacă nu cumva graffiti-urile reprezintă o încălcare a proprietății? Dar, pe de altă parte, sunt atât de multe încălcări ale simțului estetic, ale regulilor urbanistice elementare, încât uneori te simți răzbunat ca simplu pasager oropsit care încearcă din greu să supraviețuiască prin ororile capitalei.
Însă, uneori, asemenea semne apar pe monumente relativ bine întreținute, pe simboluri ale culturii înalte și "snoabe", cum ar fi pe Ateneul Român, o clădire care indică nu cum e România reală, ci cum ar vrea să fie percepută. Este un exemplu de Românie a dorinței și fandoselii - și spun "fandoselii" deoarece presa a semnalat deficiențele din întreținerea acestui important reper arhitectural[i].
Așa că atunci când apar însemne sau taguri pe ea, Sebastian Burduja, un reprezentant al establishment-ului politic actual îl utilizează drept motivație pentru inițiativa sa de lege privitoare la criminalizarea celor care scriu pe pereți (între timp legiferată prin Legea 260/2022). Momentul devine ironic în momentul în care Alin Boeru îi arată politicianului un stencil chiar pe gardul Ateneului în care e reprezentat un coleg de partid al acestuia, cel care la momentul respectiv "salva economia României".
Boeru intervievează și alte persoane cu greutate, precum profesorul universitar Alin Ciupală sau Corina Șuteu, fost ministru al culturii. Însă, pentru demersul documentaristului, aceștia sunt deja de partea contra-culturii. O justifică estetic sau o explică istoric și sociologic, cu siguranță nu o atacă legal sau administrativ. Persona acestora, fața pe care ei o oferă publicului documentarului, este în armonie cu revolta contra-culturală despre care se vorbește: îmbrăcați în culori puternice, denotă tinerețe și simț artistic. Cu discursuri academice care inspiră la rândul lor politici publice, aceștia dau legitimitate.
Documentarul reușește să părăsească zona de confort a clasei de mijloc urbane și ajunge la acei oameni de care rareori ne pasă. În același timp, oferă o explicație, o înțelegere și o perspectivă coerentă asupra unei realități din ce în ce mai prezente, ca să nu spun omniprezente. De ce scriu ăștia pe pereți? este un veritabil demers antropologic pentru că ne permite să înțelegem un altul, o contra-cultură (adică o comunitate cu un set de norme, de valori, care se opun culturii dominante), care altfel ar fi rămas mută, urâtă, disprețuită.