Ce impresionează în spectacolul Andreei Gavriliu e felul în care reușește să dea impresia de organicitate alăturării de text și mișcare. Nu e banal, pentru că nu există nici un criteriu după care să poți decreta că o anumită mișcare se potrivește mai bine unei idei decît alta. Or, aici, pariul e cu atît mai riscant cu cît gestica e sacadată și mișcarea descompusă, în contrapunct cu fluiditatea rostirii. În plus, actori cu personalități și modalități de expresie (nu doar corporală) foarte diferite sînt aduși la unison.
Nu e dans ceea ce ni se înfățișează, nici teatru-dans - nu se încearcă așa ceva, e evident că actorii nu încearcă să "facă pe dansatorii", ci își folosesc vocea și corpul ca să creeze altceva decît te aștepți să vezi la teatru în mod obișnuit. Poate că termenul "poeticoregrafic" (apud site-ul Teatrului Național "Marin Sorescu" e cel potrivit).
Pe de altă parte, n-aș putea răspunde la întrebarea "Despre ce e vorba în acest spectacol?" Dar nici nu cred că e o întrebare care se potrivește poeziei, chiar dacă multe dintre textele lui Marius Aldea pe care le-am auzit sînt epice. Epicul e aparent, miza e altundeva, exact acolo unde o găsește Andrea Gavriliu.
Un adevărat spectacol de echipă (nu de trupă) în care nici unul dintre actori nu încearcă să "ia fața" celorlalți. Îi voi numi deci pe toți, în ordine alfabetică: Alex Calangiu, Ștefan Cepoi, George Albert Costea, Cătălin-Mihai Miculeasa, Claudiu Mihail, Vlad Udrescu, cu mențiunea că ei sînt doar o parte din excelenta trupă a Naționalului craiovean. Remarcabile sincronizarea mișcărilor, "netezirea" vocilor pentru a elimina disonanțele fără a aplatiza personalitatea fiecăruia.
Aș remarca și scenografia reținută, dar care ajută actorii și aduce necesare pete de culoare (la modul cel mai propriu).
Singura mea rezervă se referă la folosirea lavalierelor: nu le-am văzut nici auzit rostul într-o sală mică, așa cum e "I.D. Sârbu" de la Craiova (și cea a teatrului Excelsior, la București, unde am văzut spectacolul). Există și un pasaj, spre final, în care vocea actorului care vorbește și la microfon e aproape acoperită de fondul sonor.
Dincolo de asta, un spectacol strîns, ritmat, excelent jucat. O bucurie de privit și auzit.
(foto: Cristian Floriganța)