Ariergardă - Anomalia

La premiera Anomaliei am intrat imediat după ce la Întâlnirile SpectActor l-am ascultat pe Mihai Gruia Sandu vorbind - exemplificând printr-o întâmplare de pe scenă - despre emoția pe care un actor o poate transmite într-un spectacol. Emoție pe care n-am simțit-o în spațiul de joc propus de Marianna Syska, spațiu care ne-a adus, pe noi, spectatorii, din nou pe scenă, de data aceasta ocupând, cu mici gradene, trei laturi ale unui careu generos, cu actorii în proximitatea noastră, într-o propunere de asimilare. Ceea ce mi-a plăcut din prima clipă a fost tavanul, alcătuit din planșeuri cu tuburi fluorescente, coborând, o dată, imaginându-mi că ar putea avansa mai mult, ca o amenințare de comprimare. Lumina a fost, de asemenea, un atu, de la albul office la roșul compact sau negrul menit nu doar să asigure tranziția între tablouri, dar și cufundarea într-o clipă de reflecție.

Fără emoție, latura rațiunii a avut păreri legate de veridicitate, latura comicului mi-a amintit de o veche analiză a parodiei. Am privit în jur, la reacțiile celorlalți spectatori. De-aș fi fost în grupul tinerilor din sectorul opus, grup în care am recunoscut studenți la teatru, aș fi cântat cu ei, m-aș fi legănat în ritmul muzicii o dată cu ei. Am urmărit, mai apoi, ecourile unor cunoscuți, am înregistrat entuziasmul. Datorat nu doar admirației pentru propunerile regizorale ale Nataszei Sołtanowicz, care este pe drept cuvânt iubită în Craiova, după spectacolul Weirdos, cu care a venit la ediția din 2019 a festivalului TNT, spectacol care i-a adus, drept răsplată, această invitație de a monta aici, cu trupa craioveană.

De o vreme încoace îmi pun problema receptării, de o varietate firească, desigur, cu criterii diferite de evaluare, egal asumate. Am citit, recent, un articol despre stilul multor cronici teatrale, amendate, într-o privință, pentru subiectivitate. Am promis să revăd Anomalia. Am avut în jurul meu exclusiv liceeni și i-am urmărit pe toată durata spectacolului. Mi-aș fi dorit să le aud comentariile, eu doar am înregistrat reacțiile prompte în diferite momente, atenția cu care au privit, dezinvoltura cu care au ținut să-i spună lui Cătălin Vieru, care se apropiase de gradena noastră, pentru secvența respectivă a corului de la final, că la una dintre actrițe nu mai era îndeplinită cerința din poveste, a genunchilor neacoperiți. Drept care actorul, prompt, a mers și a îndreptat situația, revenind și continuând, firesc, ceea ce avea de făcut.

Ceea ce spectacolul mi-a oferit din nou a fost limpezimea cu care am receptat câteva replici. Puncte de reper, adevărate ancore. Dar ceea ce m-a stimulat a fost citirea textului - semnat de Joanna Kowalska -, prin didascalii. Dacă mențiunea următoare, de la primul tablou: "Toată lumea se comportă ca și cum ar fi ziua în care Rusia a invadat Ucraina sau începutul unei pandemii", era la unison cu ceea ce ne puteam imagina de la bun început, fiind, pentru mine, și un nod în privința veridicității unei asemenea situații, m-a surprins notația tabloului penultim: "Testul Turing". Odată înfruntată frica, din întuneric se revarsă o suită de replici venite din off, recepționate cu vădita modulare electronică, aidoma unor vorbe venite de undeva, din neant. Remarcasem de prima dată invocarea dictonului "omul este un lup pentru om", doar că, dată fiind condiția testului Turing, de identificare a ființei umane și / sau a inteligenței artificiale, toate întrebările și răspunsurile care urmează capătă un sens.
"- Eu doar vă întreb. Sunteți un om?
- Ce este un om?
- Un om este un animal.
- Eu nu sunt un animal."

Poți face distincția, dacă e om sau mașină?
Pentru ca finalul să lase pe seama noastră responsabilitatea unei decizii de evaluare:
"- Sunteți un om sau doar vă prefaceți că sunteți unul?
- Poate că tu te prefaci că ești om. Cum putem ști?
- Nu putem. Dar puteți răspunde dacă sunteți om?
- Cândva, am fost om.
- Și acum?
- Și acum sunt curios ce voi deveni în continuare."

Anomalia din spectacol este reprezentare care înspăimântă. Apariția este pregătită printr-o presupusă tensiune, dar impactul real este al imaginii din clipa relevării. Intră în scenă ca un colet uriaș. Te poți gândi la un cal troian. Rămânând liber față de ceea se derula în fața mea, o clipă m-am gândit și la mica - pe o scară absolută a temerilor - spaimă de viruși electronici.
"Astăzi nu e zi de poștă" - se grăbește să declare un personaj, spre amuzamentul meu, la ideea că și coletăria vine doar chemată, ca la un fel de jour fixe. Eclerajul, muzica (Grzegorz Bieńko asigură o coloană sonoră pe măsura unui blockbuster de genul unui musical-horror-comedy) suscită atenția cu tensiune crescândă din clipa îndepărtării 'ambalajului'. Spectator a doua oară, știind că în cutia de plexiglas se afla Monica Ardeleanu, totuși, m-am trezit având ezitări, ca la un spectacol de iluzionism: mult prea mic era corpul ce se zărea acolo!

De altfel, întreaga echipă de actori se vede implicată, de la asemenea probe de plasticitate până la note muzicale sau detalii în gesturi care amprentează personajul. Iar Monica Ardeleanu, așa cum s-a comentat, a reamintit publicului craiovean că a fost remarcabila Dulcineea din, deja, vechiul musical Omul din La Mancha (regia Cezar Ghioca). Iar eu adaug și pecetea muzicală din Nuntă însângerată (regia Andrei Măjeri). Incantația din momentul apariției Anomaliei este, aș zice, punctul culminant al spectacolului. Altfel, personajul Anomalia rămâne nu atât ambiguu, cât mai degrabă o reprezentare, un joc, fără o implicare profundă. Privind, mai ales la momentul corului supus multiplelor cerințe restrictive, m-a bântuit gândul unei reprezentații de tip impro show. Măiestria unui joc de mimă, cu dăruire și etalare a profesionalismului. De altfel, dacă ne gândim la cele două mari anomalii recente, pandemia și războiul din proximitate, e limpede reliefarea concluziei regizoarei, consemnate în caietul program: "Aceasta este povestea universală a abilităților excepționale ale oamenilor de a se adapta în orice circumstanțe."

Musical - aducând și o simpatică actualizare a genului, așa cum apărea în anii '40-'50 - și parodic (îmi pare extrem de dificil să aduci situațiile absurde în forme comice, mai ales parodice, dificultate de care s-a lovit și Wilson la Rinocerii), spectacolul m-a dus cu gândul și la formele de umor dinainte de '89, fie de brigăzile artistice, fie de grupurile faimoase de umor, care au făcut istorie. Am zâmbit la câte o replică precum "dacă e fum, e fum", am căutat, în zadar, nelipsitele agende în care participanții la o ședință cu șefii să-și noteze directivele, dar, mai ales, am admirat momentul de catwalk, adevărată instalație artistică, unde, evident, fabuloasele măști captivează, dar și schimbul detaliilor de costumație lucrează pentru poezia momentului.

Cât despre mine, pot spune, asumându-mi un dram de teribilism și vanitate, precum pacienta din spectacol: "La început am crezut că e ceva în neregulă cu mine. Totul a început să devină confuz pentru mine". Mă surprind schimbările, nu legea schimbării. Prins între dorința de schimbare și uimirea motivației schimbării, evident că am tresărit la replicile din testul Turing: "Generația mea este ultima" și
"- Cine sunteți? O mașină?
- Eu sunt un sistem.
- De care / Ce sistem?
- Un sistem de schimbări.
- Ce se schimbă?
- Reguli, valori și corpuri."

Este la modă postumanismul, chiar dacă nu are o definiție universală atotcuprinzătoare, e, mai degrabă, o adiere ce se insinuează în orice spațiu. Și rămâne.
Și totuși omul, și, totuși, emoția.

Refrenul multiplicat diferit spre final: "Little nod / from the world / only smiley faces are sent to us" atinge un pic lumea virtuală (vagi semne mai sunt, legate de aspectele practice din sfera muncii, privită ambiguu, ironic ori serios) și, totodată, explică arborarea insistentă a zâmbetului artificial, pe chipul personajelor. Uneori cu amprenta insinuării, precum la curierul interpretat de Iulia Colan. Supusă unui machiaj care poate da fiori mai mult decât Anomalia, din temere pentru ceea ce poate aduce un asemenea personaj. Cu gesturi și rostiri adecvate posturii. Un rol în care și vocea este din nou valorificată, amintind nu doar de recentul Băgău, cât de exoticul rol din Operațiunea Marte.

O surpriză frumoasă, vorbind de voce, este la personajul Petronelei Zurba. Remarcabilă și când traversează scena cu o lumânare aprinsă și rostind cuvinte amintind o rugăciune. Scena în care o are ca parteneră pe Costinela Ungureanu m-a făcut să mă gândesc că reapar împreună, în relație directă de joc, după Inimă și alte preparate din carne. Așa cum se petrec lucrurile și cu Ștefan Cepoi și Ramona Drăgulescu, aici frate și soră supraviețuitori. El are adesea tonul cald, ghicit dincolo de masca personajului. Ea în postura care-o definește, când este manager, rostind, cu dezinvoltură și cu expresivitate adecvată dualismului sobru-comic, discursul cu valențe diplomatice de manager aflat într-o situație dificilă. Are și o probă de măiestrie în rostire, în jocul absurdului dadaist, așa cum și Iulia Colan are, la rândul ei. Cătălin Miculeasa apare, în personajul internului din companie, precum Clark Kent, alias Superman, iar în tabloul supraviețuitorilor este cel care aduce și referința religioasă: "Doar tata ne poate salva".

Nicolae Vicol are niște pași pe care nu știi cum îi face, îmbină sfioșenia cu priviri incandescente, prin operarea automatului de cafea gestionând cu simplitate un mecanism al tensiunii. Cătălin Vieru oferă contrapunctul potrivit în mai multe situații. Impresia puternică este a echipei. Se mișcă foarte bine, o coregrafie asumată de regizoare, și au un ritm susținut de intrări în scenă, schimbări de costume, cu schimbare de ton a personajului, cu solicitările de rostire și cântat. La prolog, costumați angelic, în picioarele goale, pictând pe pânza celui de-al patrulea perete, se vede o urmă a efortului depus, dar și o bucurie a eliberării. Desenează și scriu. Liniște și pace.

Privind Anomalia m-a dus gândul - pentru plus, pentru minus - la Apocalipsa după Shakespeare - nu doar pentru că și acolo a fost un regizor polonez, Janusz Wiśniewski - și la creația lui Dabija, Vești bune. Final.
Eu, ariergarda.

Foto: Albert Dobrin

Anomalia
Concept, regie, muzică, coregrafie: Natasza Sołtanowicz
Text, dramaturgie: Joanna Kowalska
Decor și costume: Marianna Syska
Aranjamente muzicale, sound design: Grzegorz Bieńko
Traducere: Iulia Gheorghiță
Distribuția: Petronela Zurba, Nicolae Vicol, Cătălin Vieru, Costinela Ungureanu, Cătălin Mihai Miculeasa, Ramona Drăgulescu, Iulia Colan, Ştefan Cepoi, Monica Ardeleanu
Producție a Teatrului Național Marin Sorescu Craiova
Data premierei: 20 octombrie 2023