Pe scena nudă (de la POINT, București) a spectacolului autorat de Edith Alibec, nu curge nici ceai, nici lapte sau măcar miere; cât despre câinii cei aduși de ploaie, nici ăștia nu umblă cu covrigii sau cu altceva în coadă. Pur și simplu, au rămas acasă, în cotețele sau în lesele lor. Nici măcar lătratul generic nu se aude, lăsând locul - pas cu pas, idee cu idee - unor scheunături, să le spunem generaționale. Ce vreți, hot dog face parte din același repertoriu de masă și, uneori, de la (un fel de) masă. Așa că, cui i-e foame sau sete, n-are decât să caute (zadarnic, vă spun eu) un spectacol cu Setea și foamea a(le) lui Eugene Ionesco.
Dacă e să căutăm musai o filiație, ne putem duce, eventual, spre o anumită mămăligă, în care fierbe un copil (De ce fierbe copilul în mămăligă?), dramatizare a aceleiași Alibec după romanul răvășitor (cu același titlu, era păcat să fie dat la transformat) semnat de Aglaja Veteranyi. Aceeași viziune fără menajamente, crudă, curajoasă, din categoria pas d'illusion; același stil direct, casant, care merge - fără mofturi sau alte grațiozități - drept la țintă, făcând realitatea praf și pulbere. O realitate față de care Gelsomina și Zampano, eroii lui Fellini din La Strada, sunt niște bieți și demni precursori.
În Tea and Milk-ul ăsta (pornit, de asemenea, de pe meleaguri culturale și geografice britanice - finanțare, afirmare, recunoaștere) ne trezim în fața unei confesiuni turbulente, tragi-comice. Ca modalitate de analiză și comunicare, am putea-o numi, pardon de expresie, chiar un fel de clismă a sufletului. Într-o năvalnică și terifiantă despuiere ce amintește, pe alocuri, de Taking Off-ul (cu care Miloš Forman cutremura America anilor '70, fiind pus ani de zile la colț pentru curajul acela de venetic obraznic), istorisirea nudă și crudă, fără jenă, fără rețineri sau inhibiții (despre prejudecăți chiar nu e cazul), concepută de dramaturgul Edith Alibec configurează, parcă, un imens și complicat șpagat: între două lumi și mai multe vârste; între iluzie și speranță; între vise și realități... impulsuri și cucuiele câștigate de pe urma curajului traumatizant de a le înfrunta... între generații care se întâlnesc, asemeni unor gimnaști curajoși, dar păguboși, la eternele paralele inegale; între Vestul "progresist" ce copleșește strâmb, uneori comic, adesea ridicol sau grotesc Estul provincial, cumințel, reticent, depășit... ce mai: "înapoiat"; între o generație năucă și propria ei imagine, reflectată abundent în strâmbătatea unor oglinzi de bâlci, ajungând să fie luate în serios chiar de către cei ce se auto-admiră în ele.
Asumarea la persoana întâi, îmbrâncind eroina în prăpastia aceasta fără fund, în care nici căderea (poate chiar prăbușirea?) nu mai e ce-a fost... înseamnă, în plan dramaturgic, mai mult decât un procedeu convențional ori, hai, uzual. Turbionată în vârtejul amețitor al post-modernității impregnate din gros cu derizoriu și stupidități (nu la kilogram, ci la tonă) fata aceasta de pe scenă - altădată sensibilă, temătoare, rușinoasă... mie-mi spui? - se reinventează într-o nouă identitate. Una greu de înțeles, poate, dar totuși vie, pe alocuri chiar amuzantă, cu toate păcatele și naivitățile ei cultivate într-o incultură cu veleități de blazon generațional.
Povestea se face țăndări în povești, ciocnirea civilizațiilor de Tamisa-cea-cosmopolit-decadentă se năpustește firesc, invadator peste Dâmbovița-aia-provincială și desuetă. Personajul încearcă nu atât să se acomodeze, cât să priceapă, să-și găsească un rost, să-și stăpânească sau măcar să-și conștientizeze și domolească năuceala. Ți-ai găsit... Din zbaterile sale se alcătuiește, e drept, ceva... un alt ceva sau alte ceva-uri. Vezi, asculți, încerci să prinzi firul... și te lași, în cele din urmă, păgubaș în fața mega-pritocelii de mentalități, obiceiuri, năravuri... amintiri și obsesii, temeri, spaime și nădejdi. O diversitate, poate de bun augur până la un punct, dar care - în lipsa coagulării, a găsirii sensurilor - se pulverizează, spectaculos într-o "mirobolanță", rudă cu aroganța, cu tărăboanța și alte -oanțe ce vor apărea, desigur, din acest balamuc multilateral dezvoltat pe coordonatele derizoriului, al superficialității și teribilismului, când precar, când gregar. Ștampila epocii de aur... de ceai amestecat cu lapte... cu ierburi, prafuri sau altele asemenea. Păi... tradiția e tradiție, nu? Ce pana... cui o vrea?
Autoarei - în ipostază de interpretă - îi vine ca o mănușă rolul. Firescul cu care se preumblă, convingător, prin hățișurile situaționale, prin volutele emoționale, sărind cu o cuceritoare agilitate și farmec dintr-un plan în altul țin interesul sus. Fără accente forțate sau apăsate, cu măsură - dar și cu aplomb - cu farmec, evoluția ei umple admirabil ora de spectacol. Sunt convins că un merit cert îi revine, sub acest aspect, și ochiului regizoral al Danei Paraschiv care a vegheat cu grijă, a știut să observe din timp și cu noimă tot ceea ce ar fi excedat prestația, lăsând ACTRIȚA să fie și să rămână ea însăși, fără derapaje sau "cioace" de efect.
Nu mă îndoiesc că, pentru respectiva "Generație Zen", acest zgubilitic Tea and Milk se poate constitui într-un stindard de legitimare și confirmare. Surprinzător, pentru mine, dar și unii dintre spectatorii care exced limitele de vârstă pentru care a fost scris textul (să le spunem Open Minded) au la ce se gândi, dacă nu chiar amuza.