În spectacolul lui Mihai Manolescu, Tom, ajuns la maturitate, se întoarce în orășelul natal ca să-și încheie socotelile cu trecutul, rememorîndu-și secvențe din adolescența niciodată încheiată. Părăsit de tatăl care plecase de-acasă vrăjit de Alva, curtezana orașului, de care toți bărbații erau mai mult sau mai puțin îndrăgostiți, Tom ar vrea să înțeleagă vraja pe care femeia aceea o aruncase asupra tatălui și de care, prin ricoșeu, fusese și el atins. Povestea e spusă de Willie, sora mai mică a Alvei, ea însăși o apariție efectiv de vis. Nu e mult de povestit, de altfel, redusă la fapt, istoria e banală și crudă: fata veselă și bovarică dintr-un orășel muncitoresc, ale cărei speranțe de a pleca sfîrșesc într-o prostituție veselă la început, din ce în ce mai tristă apoi, eșuînd în ftizia care-o doboară. Willie însă, jucată uluitor de Ruxandra Bălașu, transformă totul în mit, face să sclipească-n soare murdăria și schimbă sordidul în sublim. Asta face ea cu tot ce atinge: curăță și înfrumusețează.
Actrița adoptă stilul jucăuș al adolescentei, dar nu despre compoziție e vorba, nu șarjează, nu imită, ci asumă interior datele fetiței aceleia de treisprezece ani care privește lumea printr-un ochean magic; își controlează foarte bine mișcările și vocea, reușește schimbări de ritm și tonalitate care diferențiază timpul amintirii de cel al momentului. Personajul ei combină umorul și ironia cu o senzualitate mai degrabă visată (și Willie e fascinată de Alva pe care și-o ia drept model). În paranteză fie spus, nu cred deloc că poate fi asemuită cu Lolita, așa cum poate ar fi unii tentați să facă. Tom, jucat de Ioan Andrei Ionescu, o ascultă fermecat și e clar că o vede în ea pe Alva. Într-o sală cu aproximativ cincizeci de locuri, la cîțiva metri distanță de actori, le simți și respirația, le vezi fiecare sprînceană ridicată. Or, ce știe să facă minunat Ioan Andrei Ionescu e să transmită tensiune și o tristețe adîncă nu doar cu vocea joasă, gravă, bine stăpînită, ci mai ales cu ochii și cu expresia feței.
Ca în mai toate piesele lui Tennessee Williams, nu există ieșire, totul se prăbușește, personajele lui sînt oricum condamnate - cînd nu la moarte fizică, măcar la o existență vecină cu moartea. Aici, simbolul destrămării e casa în care locuise familia Alvei, sortită demolării, care în spectacol e întruchipată (foarte frumoasă idee) de o căsuță de jucărie pe care o distruge un excavator (tot de jucărie, firește). Alături de o osie de tren cu două roți și de păpușa lui Willie, acestea sînt singurele elemente de decor - creație a regizorului ajutat de actori (la noi, teatrul independent, se știe, reface traseul inițial al trupelor de teatru autosuficiente).
Destul de departe de "teatrul mare", de locurile pe care se concentrează lumina reflectoarelor, Mihai Manolescu își urmează cu discreție un program al său, reinterpretează texte clasice (a făcut-o și cu Beckett, tot la Coquette, și tot cu Ruxandra Bălașu) și lucrează atent cu cîțiva actori în care crede. Îi iese teatru adevărat, frumos.
Spectacolul durează o oră. O oră în care visul se luptă cu realitatea. Oricîtă poezie ar cuprinde lupta asta, de cîștigat cîștigă întotdeauna realitatea. Care e nu doar poetică, ci de-a dreptul urîtă. Noroc cu teatrul.
(foto: Ana Maria Enache)