O rezervare pe Adamant - Sur l'Adamant

Adamant este centrul de zi frecventat de cei cu condiție psihiatrică pusă sub tratament medical, dar și-ar dori un loc acolo chiar și cei mai sănătoși dintre semeni. Bolnavii vin de acasă, pe pontonul plutitor de pe Sena, pentru a socializa, a fi ascultați și a celebra "funcția poetică a omenirii" prin activități de creație. Nu sunt pacienți ai centrului - deși totul se derulează sub supravegherea unor medici psihiatri - pentru că nu li se pun administrează tratamente medicale, altele decât conversația, arta, mișcarea scenică. Medicația este prescrisă în altă parte. Acolo, pe Adamant, doar li se reamintește să o urmeze. Sunt simpli cursanți, reuniți nu atât de preocupările comune, cât de nevoia de a avea unele. E un loc în care membrilor clubului li se oferă prilejul de "a simți puțin bine înainte de a muri". Cam la atât se rezumă și viața sănătoasă, negrevată de servituțile unor boli psihice, dacă nu s-ar umple cu obligații sociale și materiale care obturează o perspectivă mai detașată asupra ei. O vacanță pe Adamant ar putea avea o lungă listă de așteptare printre cei sănătoși, aflați în căutare de apropiere umană și interacțiune de grup - și s-a găsi, pentru ei, suficiente diagnostice justificative.

E foarte curios contextul legal în care regizorul a reușit să filmeze în asemenea loc. Documentarul Sur l'Adamant indică nu doar o evoluție a felului în care oamenii au început să perceapă "nebunia" (în Corsage, în acord cu epoca ilustrată, sunt arătați bolnavi imobilizați, reduși la condiția de fiare sălbatice; în Zbor deasupra unui cuib de cuci sunt trepanați, sancționator, chiar și cei sănătoși), ci subliniază o situație superioară a cursanților chiar și în raport cu cei înrobiți de normalitate. Nu îți poți dori decât o rezervare de lungă durată pe această oază a rezistenței. Adamant - adică Diamant- pentru că încă rezistă. Până când? Regizorul lansează întrebarea nu pentru a găsi un răspuns, ci a prelungi starea dată de interogație.

Impresionează profunzimea unora dintre cei intervievați, ca și conștientizarea bolilor pe care le au și care pot pândi pe oricine, dar, mai cu seamă, felul în care sunt lăsați să vorbească, să se exprime, adeseori căutându-și cuvintele pe măsura rostirii lor, fără a fi întrerupți sau completați, cu grabă și condescendență. Există interes pentru ceea ce au ei de spus, dar există, mai ales, timp. Nu sunt urgențe, presiuni, termene, nici bruiaje, ci un ritm propriu, interior, precum cel al fluviului care curge pe sub scândura pontonului.

Este același ritm din Être et avoir, documentar al aceluiași regizor, realizat în 2002. Învățătorul din satul izolat se descurcă și ca bonă, și ca profesor, cu aceeași răbdare și îngăduință atât față de elevi, cât și față de părinții lor.

În ambele filme este înfățișată o lume din care dispar competiția, confruntarea și certitudinile. Privit astfel, paradisul devine o lume a căderilor pe gânduri, înaintea oricărui răspuns, diagnostic sau rezultat cartezian. Poate fi regăsit, așadar, e la îndemâna oricui.