Sînt unele dintre întrebările pe care le pune textul decupat de Toma Dănilă din monologul Zorro, un pustnic al trotuarului de Margaret Mazzantini. E un decupaj inteligent, o poveste care curge neliniar, cu incursiuni în copilăria și adolescența celui ajuns om al străzii, în care posibilele motive care l-au adus în starea actuală (dincolo de cele expuse limpede: un nefericit accident de mașină în care a murit un tînăr, plecarea soției) sînt sugerate fără a fi explicit enunțate ca atare - sînt și cîteva trimiteri psihanalitice (relația cu mama, de exemplu), dar păstrate în limite de bun-gust. Cum tot în limite decente sînt păstrate și accentele sociale pe care tema le-ar fi putut exploata: nu aceasta e miza realizatorilor acestui spectacol care înfățișează o zi a unui om chinuit care, pentru a nu o lua razna, cum singur spune, dialoghează cu sine, monologhează cu glas tare, își creează iluzia că e o ființă socială - e soluția găsită de el și o spune explicit; funcționează perfect și pe post de convenție teatrală.
Textul îi prilejuiește lui Ioan Andrei Ionescu un recital de o calitate excepțională în care își dă întreaga măsură. E un text greu, dens, care solicită toate calitățile actorului, vocea, tehnica, stăpînirea emoțiilor. Jocul lui Ioan Andrei Ionescu e extrem de nuanțat, alternînd inteligent momentele de climax emoțional, unele copleșitoare, în care furia și frustrarea ies la suprafață, cu cele mai calme (e, evident și meritul regiei). Personajul pendulează între retractilitate, nesiguranță, vulnerabilitate, pe de o parte, și afirmare tranșantă a opiniilor. Actorul își exploatează foarte bine vocea în registru grav, însă cu treceri subtile spre zona caldă, duioasă - în clipele de rememorare a momentelor fericite din viața dinainte, a frumuseții soției, sau a celor de speranță, pentru că există și așa ceva într-o existență ca a lui -, alternînd expresia dură a feței cu zîmbetul cald. Tensiune există pe tot parcursul celor șaptezeci și mai bine de minute în care actorul, îmbrăcat sărăcăcios, dar nu degradat, nu respingător, stă singur în fața spectatorilor, ajutat de o scenografie și o recuzită minime: peretele placat cu gresie al unei stații de tren, cîteva scaune pe care a dormit, o valiză pe rotile în care se află avutul lui. E o tensiune conținută, asumată, dar niciodată dusă înspre melodramă: jocul lui Ioan Andrei Ionescu se păstrează pe granița fragilă dintre implicare și detașare, cu mare grijă pentru postură și gestică (măsurată, deloc excesivă, trădînd și ea, ca și vorbele, greutatea de a trăi, de a merge mai departe).
E vizibilă și în acest spectacol formația de actor a regizorului Toma Dănilă, specializat în vremea din urmă în spectacole "camerale", cu unul sau doi actori pe care îi pune cu mare generozitate în valoare.
Am observat cu mare bucurie absența lavalierei, ingredient ce pare să fi devenit ca sarea la mîncare, nelipsit din montările de la TNB. Dacă e să găsesc un cusur spectacolului, acela e prezența muzicii. Cred că s-ar putea renunța cu totul la ea - Ioan Andrei Ionescu nu are nevoie de cîrje, iar intervențiile muzicale sînt și la volum prea mare, și, uneori, pleonastice în raport cu textul. Cred chiar că lipsa muzicii ar da mai multă greutate finalului.
Un spectacol frumos, împlinit, rotund; o lecție de actorie.
(foto: Florin Ghioca)