Am putea spune că motorul care a mânat numeroase generații de africani către Europa a fost povestea despre capătul drumului, dar și cea despre aventurile prin care se trece pe drum. Omul nu poate supraviețui fără poveste în realitatea, bestialitatea și competiția în care se vede aruncat. E de înțeles ca în imensitatea peisajului în care individul se trezește, povestea să apară în chip salvator spre a-l însoți și însufleți, odată cu visul, care îi asigură motorul speranței. Faptul că povestea își găsește și povestașul, așa cum o face în Io capitano, ține de adevărata izbândă și de miracolul firii. Șeherezada e vitală în jungla realității.
Casa din care pleacă băiatul e Dakar, iar ținta călătoriei sale este Europa, tărâm al făgăduinței și al supraviețuirii, în sensul ei cel mai fundamental. Este aventura vieții, care triumfă numai ea știe cum. Odată cu acest film, știm și noi: cu omenie, empatie, dar și cu un duh păzitor care îi însuflețește doar pe cei aleși. Băiatul este un ales, căci e un Cuore, inimă de copil, în teribila sa luptă cu existența. Nu întâmplător, regizorul este italian, deloc străin de efectul lecturii paginilor scrise de un Edmondo de Amicis.
Cum răzbește băiatul (minunată transpunere în rol a unui copil care nu e actor!) în lumea lui dură, ține de realismul magic, în limbajul căruia povestea este spusă. Sursa de inspirație a realismului este fenomenul, cât se poate de real, de migrație actuală. Doar magia face ca epopeea să coboare până departe, în trecutul îndepărtat, evocat de Charles Darwin. Filmul redă aventura umanității și a călătoriei către supraviețuire, dar nu în termenii primitivi, ai speciei, ci ai visului, singurul apt să asigure supraviețuirea laturii umane cu care omul a fost înzestrat. O dată în plus, Africa se comportă ca un rezervor, infuzând umanitate pe continentul european, baricadat sub proceduri, scuze și refuzuri.