Trebuie să recunosc, de la început, că m-am înşelat. Se poate întîmpla oricui. Prima dată cînd i-am văzut pe "băieţii de la Deko" performînd la Prometheus, în toamna trecută, n-am fost nici prea impresionată, nici prea amuzată.
Pînă cînd au apărut ei pe scenă, tot rotindu-mi privirea împrejur, m-a uimit, în primul rînd, publicul. Nu erau acele domnişoare pletoase, cu haine "neconvenţionale" în sensul tipic, pe care le poţi întîlni pe acolo, la un concert Urma de pildă, legănîndu-se în ritmuri alternative, cu priviri pierdute. Nu erau nici doamne şi domni respectabili, trecuţi bine de prima tinereţe, veniţi să vadă vreo piesă de teatru, parcă anume pentru a mă face să mă întreb ce caut eu acolo, printre dînşii, la vîrsta mea "fragedă", în loc să mă aflu în vreun club zgomotos. Nu, nici urmă de aşa ceva în seara de stand-up comedy! Ba chiar pot să jur că am zărit, pe la o masă, şi un individ în trening - o chestie absolut şocantă pentru un asemenea stabiliment cultural cu pretenţii, cum la fel mi s-a părut şi muzica de warming-up, ceva între ultimele hituri MTV şi cele mai cerute şlagăre Radio 21.
Apoi pe scenă au apărut "băieţii", pe rînd. Trupa Deko, în ordine: Bobo, Costel, Vio şi Teo. Au făcut glume despre lucruri cotidiene, experienţe personale, chestii haioase, care se pot întîmpla oricui, au fabulat puţin pe diverse teme (cum ar fi traficul, înjurăturile, sexul oral şi spoturile TV), dar nu în mod exagerat de original, au spus o groază de chestii, care înainte vreme ar fi făcut să roşească obrajii fetelor, dar care acum au provocat rîsete necondiţionate.
La fel cum rîsete necondiţionate şi aplauze prelungite provoacă orice cuvînt cu bip (sau cît de cît vulgar) spus pe o scenă. Şi băieţii nu se feresc să le rostească, natural şi firesc, ba chiar, aş putea spune, cu o oarecare voluptate. Oricum, chestia asta se pare că a avut cel mai mare succes la public, bătînd de departe orice încercare de a face umor ceva mai rafinat sau poante subtile. Am zîmbit, am rîs pe alocuri, dar am plecat de la Prometheus uşor dezamăgită. Poate mai mult de reacţia publicului, decît de cei patru comedianţi, altminteri simpatici şi talentaţi, fără îndoială.
Dar, cum spuneam, poate că m-am înşelat sau poate că s-a schimbat ceva de atunci şi pînă acum, mai precis pînă luna trecută, cînd am fost din nou la stand-up comedy, tot la Prometheus. Pot să vă asigur că de data asta am rîs în hohote (ba uneori chiar cu lacrimi) întreaga seară, şi nu din cauza cuvintelor cu bip, care de altfel au fost în scădere. În schimb, au fost în creştere glumele de bun-gust şi s-a observat chiar o explozie de originalitate şi umor inteligent. Trebuie să-l vedeţi, de pildă, pe Costel imaginîndu-şi o discuţie între Conştient şi Subconştient, certîndu-se în legătură cu ingredientele pe care le vor arunca în visele unui biet individ adormit. Sau inventînd tot felul de situaţii amuzante şi absurde între grecii ascunşi în burta Calului Troian. Pe lîngă o mutriţă absolut adorabilă de copil teribil şi pus pe şotii, numitul Costel Bojog (student la Actorie în anul I) mai are şi joc scenic, vervă şi un fel de candoare, cu care spune cele mai trăsnite chestii.
Dacă tot aţi rîs cu Costel, distracţia continuă cu Viorel Dragu care, cu accentul lui uşor moldovenesc şi aerul inofensiv, va repovesti şi reinterpreta diverse "faze celebre" ale istoriei noastre zbuciumate (cuplul Mircea & Baiazid etc.). Apoi Teo (Claudiu Teohari, copywriter) vorbeşte, cu umor negru si sec, despre mărunţişurile din viaţa de zi cu zi, care ni se întîmplă tuturor (teribila lovitură la degetul mic de la picior, întrebările stupide, discuţiile cu iubita etc.), disecă diverse automatisme de comportament şi stereotipii, pe care le avem cu toţii şi nu le mai conştientizăm. Le pune într-o lumină uşor ironică, cu un aer sincer mirat, de parcă atunci le-ar fi descoperit şi el.
Şi oamenii rîd pentru că se recunosc, se identifică şi se simt "părtaşi" la glumele lor. Pentru că se pare că asta e secretul reţetei unui număr de stand-up comedy reuşit - îmi explică Bobo (Mihai Bogdan Bobonete, student anul II Actorie, absolvent Electrotehnică şi cel mai vechi membru al trupei), pe scările ce duc de la Café Deko la Lăptărie, înainte de spectacol. Bobo are un gen de umor mai matur, bazat pe "observaţionism", inspirîndu-se din evenimente sociale, ştiri, reclame; în plus, are ingrata sarcină de a începe spectacolul şi a încălzi atmosfera, fiind nevoit să depăşească toată stînjeneala de început şi inevitabilele momente-moarte. Un alt secret: autoironia. Să faci mişto de tine, de propriile-ţi slăbiciuni şi frustrări, în faţa unor oameni va avea întotdeauna succes garantat.
Publicul, spune Bobo, este deja format - "sînt oameni care au venit să bea o bere şi să se distreze, oameni care au venit gata dispuşi să rîdă". Unii din oamenii ăştia, veniţi să-şi ia porţia de rîs în week-end, sînt probabil cei care nu mai rîd prea mult în mod spontan, în viaţa de zi cu zi, oameni care au nevoie de un stimulent pentru a declanşa aceste supape. Oameni care au nevoie de divertisment organizat pentru a se destinde, pentru că, după cum ştiţi, viaţa e grea, problemele multe, job-ul nu mai durează de mult doar opt ore şi aşa mai departe... Totuşi, dacă li se oferă ocazia, românii uită de griji şi încrîncenare, pentru că sînt, fundamental, o "naţie a urzicarilor" - crede Bobo, foarte optimist în ceea ce priveşte starea umorului românesc. Se pare că Bulă nu e mort, ci doar se transformă!, pentru a parafraza un vechi cîntec de mahala, preluat recent şi transformat în hit de Internet.
Oricum, revenind la Trupa Deko, spectacolul a fost reuşit, publicul a rîs cu adevărat, iar ceea ce a lipsit (şi bine a făcut, după părerea mea!) a fost interactivitatea, cu care publicul nostru nu este prea obişnuit. Glumele referitoare la spectatori sau implicarea acestora în spectacol pot crea momente penibile. Asta îmi aminteşte de un biet rocker fioros, venit împreună cu prietena sa la spectacolul Anger management la Teatrul Foarte Mic. Invitat fiind de către o actriţă să-i pipăie sînii, bietul rocker rămăsese înmărmurit, paralizat de groază şi de jenă şi nu mai îndrăznea să spună nimic, în timp ce partenera îi pîndea cu vigilenţă reacţia. Se pare că, în asemenea situaţii, oamenilor le dispare instantaneu orice fel de simţ al umorului...