În scena de deschidere, un cap de manechin, ce va rămâne în permanență în avanscenă, privindu-ne, rostește un monolog despre tristețe, vârtejul vieții și suferință. "Trebuie să punem capăt amăgitoarei credințe că noi ne cârmuim viața. Trebuie să recunoaștem că nu suntem regizorii vieții noastre, nici măcar autorii scenariului". Vedem buzele și ochii capului de manechin mișcându-se, auzim vocea înregistrată a Évei Imre, tulburătoarea interpretă a Mariei Stuart. Éva e acolo, pe scenă, dar vocea vine din înalt.
Diego de Brea are un fel special de a manevra sunetele. Cu rare excepții, tot ce se aude din difuzoare e tăiat brusc și montat în chipuri neașteptate. Prima jumătate de oră e aproape hipnotică. Se aud fâșâituri, sunete ce pare că vin din culise, zgomote mult amplificate, produse de pașii și gesturilor actorilor și apoi tăcere bruscă. Deplină. Un sound design într-o stilistică nu-jazz. Melanj de stiluri, tehnici și mijloace redate fragmentar, incomplet, ca o colecție de fraze neterminate.
Tot de Brea semnează și decorurile. O alăturare la fel de neașteptată de obiecte. O aparentă cacofonie vizuală ce amestecă reproduceri după tablouri faimoase, obiecte casnice, neoane orizontale, umerașe cu haine, fotolii învelite în țiplă, mese variate, scaune de plastic. E genul de spațiu de joc care rimează cu cel propus de Branko Hojnik (nominalizare Premiile UNITER 2024 pentru cea mai bună scenografie) în 1978, spectacolul montat de Tomi Janežič la Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely Timișoara în decembrie 2023. Hojnik, Janežič și de Brea sunt cu toții sloveni, ultimii doi fiind născuți în același minuscul orășel, Šempeter pri Gorici (3.600 de locuitori), satelit al nu mult mai întinsului Nova Gorica (Capitală Europeană a Culturii în 2025).
Există multiple asemănări între Janežič (51 de ani) și de Brea (55 de ani). Cea mai importantă este, probabil, o raportare la istoria (mai apropiată ori mai depărtată) care privilegiază umanul și cotidianul. Ce e dincolo de măștile marilor eroi, ce e simultan cu marile evenimente. De aici, pesemne, felul în care cei doi nu se sfiesc să își populeze spațiile de joc cu obiecte care aparent nu rimează în nici un fel.
În Maria Stuart, e vorba de încredere, de trădare, de tortură, de crimă. Într-o anumită scenă, există și o anumită sugestie vizuală de viol. Toate sunt însă tratate cu o anumită distanțare de sorginte brechtiană. La fel cum Janežič intervenea în primele reprezentații ale spectacolului timișorean aruncând vopsea roșie asupra personajelor, la fel în producția clujeană a lui de Brea metafora sângelui e adesea materializată ca urmare a intervenției actorilor. Gábor Viola mânjește la vedere plexiglasul transparent din spatele căreia Éva Imre rostește un monolog ori Miklós Bács acoperă cu roșu bandajele aceleiași actrițe într-o altă scenă (costume: Gyopár Bocskai). Uneori, actorii își citesc replicile de pe foi îndosariate. Înaintea momentului culminant din final, Éva Imre iese complet din rol și propune un moment de improvizație.
(foto: Biró István)
(O variantă extinsă a acestui text poate fi citită în Numărul 3-4/2024 al revistei Teatrul Azi)