Tribulațiile filmografice ale pionierului filmului iugoslav (iar nu balcanic, întâietatea balcanică aparținând fraților Manakia, din Manastir, actuala Bitola, din Macedonia de Nord) seamănă izbitor cu cele ale lui Grig Ursache, din Restul e tăcere al lui Nae Caranfil, dar sunt lipsite de același haz. O dată în plus filmul pe celuloid și focul sunt subiecte înrudite, la fel ca și în imaginația piromană, atât caranfiliană, cât și tarantiniană, palid imitată de Slobodan Šijan.
Nereușind să fie nici comedie, nici film istoric, acest Dumnezeu cu noi reușește să fie politic. Substratul său local este, abia așa, salvat de umor ideologic, cu bogate referințe la actualitate.
Comică, prin disproporție armonică, este poate scena acompaniamentului muzical a filmului mut cu guzla, instrument tradițional de muzică populară (așa cum sunt naiul, cavalul sau fluierul) - un fel de vioară, însoțită de vocea unui rapsod care, cu sonorități de drâmbă, mai curând vorbește un cântec de jale, în versuri sfâșietoare. Jaful la care face inexplicabilă referire titlul internațional - și, după el, cel românesc - nu e cu nimic măreț. Tramvaiul nu e, nici el, vreun Transsiberian (în care, prezent ar fi fost Troțki, nu Stalin), ci un unic vagon. Roșul belgrădean al drezinei deraiază pe altă șină, ca urmare a atacului albanez - de-a pururi albanez începând cu Primul Război Mondial. Brigandul albanez - "schiptarul"- e când demonizat de regimul iugoslav burghez, când integrat de cel iugoslav comunist, internaționalist doar până la punctul de cotitură în care, despărțindu-se de bolșevism, pactizează cu americanul (întocmai precum Kosovo, azi). Nu e bine niciodată, oricum ai da-o cu arnăuții războinici. Conflictul ideologic dintre Marea Serbie (naționalistă, conservatoare, tradițională) și Iugoslavia (internaționalistă, progresistă, comunistă) îl are în centru pe amărâtul inamic arbănaș, vinovat de toate și, finalmente, exorcizat etnic, într-o frăție culturală încheiată cu eternul său adversar sârb, cu care citește presa culturală sub ploaia bombardamentelor. Răsuflăm ușurați.
Personajul lui Tito, impecabil jucat de Nebojša Dugalić (un nume de reținut), face temporar pace între atâtea adversități, alături de minunatul său alsacian, Rin Tin Tin (câinele partizanului Tito se numea Luks, dar tot alsacian era). Cu atitudinea sa calmă, înțeleaptă și atotcunoscătoare și chicotitul satisfăcut, Nebojša Dugalić reușește să fie nu doar o încântătoare variantă locală de Christoph Waltz, dar și o excelentă reconstituire a realului Tito, îndrăzneț personificat.
Operatorul filmului (Dusan Ivanovic) s-a străduit să reconstituie ideea de Mic Paris a Belgradului anului 1924. Din câte se pare, era o obsesie interbelică și o competiție cu Bucureștiul pentru titlul de "Cel mai mic Paris" din Balcani. Dar, în afara unei filmări veridice a celebrului hotel Moskva, filmul suferă din cauza excesului de prim plan și a unei atmosfere de interior care evocă, în cel mai provincial mod, teatrul de televiziune. Filmul are mult mai puțin - spre deloc - pretenție pariziană, ba chiar ferindu-se de asemenea referințe vizuale, singura scenă de mansardă de Paris putând fi tot atât de bine filmată în Centrul Vechi din București (filmul are și o consistentă contribuție românească de producție). Proiectul filmografic al lui Boško Tokin are, în schimb, pretenții fondatoare proprii. Există un moment de vorbire depreciativă despre dadaism, caracterizat ca fiind o "fundătură", și despre un anume dadaist ca fiind un "amărât", Boško Tokin despărțindu-se de acest curent și înlocuindu-l cu zenitismul.
Dincolo de intențiile didactice ale unei dezbateri filozofice despre film ca artă sau ca instrument de propagandă, dincolo de întrebarea privitoare la ce este critica de film (ceva ce te duce la închisoarea stahanovistă, în orice caz, în ciuda lecțiilor tovarășului Lenin, via Walter Benjamin, despre rolul filmului în epoca reproducerii mecanice), dincolo de afișul Art Deco și estetica de film mut, marcată de intertexte, a triumfat o anumită nostalgie iugoslavă titoistă, a vremurilor în care țara devenise un uriaș platou de filmare hollywoodian. Coproducția multifațetată a filmului este un semn că arta nu are granițe naționale, deși în numele etniei s-a destrămat ceva ce începuse atât de promițător.
Excelentă coloană sonoră, cu un minunat iugo-rock.
În plus, filmul acesta este un bun prilej pentru a căuta și descoperi creația de referință a regizorului Slobodan Šijan, un titan al comediei în memoria colectivă ex-iugoslavă.