De ce "viziunile", la plural? Pentru că Horaţiu Ioan Apan realizează de fapt două spectacole, adică două oglindiri scenice în substanţa aceluiaşi text. Două variante deci. Una cu bărbaţi: 3 mecs. Şi alta cu femei: 3 dames. Cele trei personaje ale piesei sunt în căutarea unor împliniri / sfericităţi scenice de nuanţă masculină sau feminină, după bunul plac al spectatorului. Enunţând bipolaritatea construcţiei, întemeiată pe un paralelism extrem de fructuos la nivelul conotaţiilor limbajului, am atins deja elementul-cadru esenţial: oglinda (cu tot eşafodajul de simboluri pe care îl conţine). De aceea, ea, oglinda, primeşte dimensiuni uriaşe, halucinante în ambele variante. Ea este cadrul real, complice şi pervers, care menţine într-un prezent ambiguu jocul virtualităţii cu decupaje din cotidianul constant renegat, până la identificarea cu abjecţia crimei.
În absenţa stăpânei, cele două cameriste, Solange şi Claire, îmbracă şi dezbracă rochiile doamnei, se închipuie altfel, imită, se compară cu doamna, se joacă, se maimuţăresc în faţa oglinzii ca două copile care nu au ce face. De aici pleacă totul. Oglinda e resortul, trambulina care lansează intriga. Deschiderea e atât de ofertantă încât regizorul nu i-a rezistat până n-a coborât pe scenă două din salturile imaginative posibile. În faţa oglinzii orice e posibil. Dorinţa de a fi altfel devine precumpănitoare şi se acutizează treptat până la delir. Dar jocul se mută apoi în spatele oglinzii, în spaţiul adevărurilor dureroase. Conflictul resentimentelor, viclean ascunse, dintre cele două surori şi stăpână iese la iveală în această confruntare necruţătoare. Oglinda primeşte puteri magice. Pe de o parte, ea le dezvăluie la modul brutal adevărata lor condiţie umilă, iar pe de altă parte, le transpune în lumea periculoasă a iluziilor fără limite, susţinându-le frustrările şi visele. Confuzia întreţinută prin schimbarea rolurilor din real în închipuire pune în evidenţă premeditarea crimei. Drumul spre lumea visată trece prin crimă, jocul e tensionat şi perfid, încărcat de ură. De sub vălul supunerii (ceaiul de tei) îşi arată tăişul cruzimii vrăjmăşia (otrava).
Aceste valenţe dramatice extrase din text se răsfrâng în mod diferit în cele două lecturi paralele. Les trois mecs pompează îndrăcit în registrul unui limbaj precis modelat după structura interpreţilor, glisând elegant spre gama lascivităţilor comportamentale ale travestiţilor, poposiţi temporar în grădina jocurilor bolnăvicioase (adjectivul e preluat deliberat din titlul filmului lui Tudor Giurgiu, păstrându-şi, evident, conotaţiile). Ritmul este alert, fără fisură, acţiunea pare densă şi închegată, jocul actorilor convingător. Atmosfera sugerată, de claustrare în lux străin, explică afundarea în hedonismul fără perspectivă al cameristelor-camerişti. Nu ştiu dacă Horaţiu Ioan Apan s-a gândit să dea nume bărbăteşti personajelor, cele feminine strecurând discordanţă în gura interpreţilor, dar se pare că miza sa merge tranşant pe transparenţa totală a convenţiei. Aşa că, poate, nici nu era necesar. Travestiţii cu barbă nu se ascund de masculinitatea lor.
Interpreţii celor două secvenţe au simţit provocarea regizorului ca pe o verificare fără precedent a posibilităţilor de transfigurare şi identificare cu personajele. Nicolae Vicol în Solange are forţa de a comunica dimensiunea dramatică a dorinţei marginalului de a accede la centrul valorilor inaccesibile, îmbrăcându-şi disperările într-un joc energic, plin de surprize. Prestaţia sa dovedeşte siguranţă, stăpânirea mijloacelor expresive, luciditate şi coerenţă. Complexitatea bazată mai ales pe stările contradictorii ale personajului Claire este în cea mai mare parte rezultatul unei corecte abordări din partea lui Dorin Ceagoreanu. Apariţia lui Mihai Sima în Doamna aduce un plus de excentricitate şi vioiciune. Cu toate stridenţele etalate nonşalant, jocul actorilor nu vulgarizează tema căutării propriei identităţi, nu alunecă dizgraţios spre sugestii de tip swingers, deşi ne menţine în cercul latent al plăcerilor omeneşti.
Era de aşteptat ca Les Bonnes, varianta feminină, să conţină o cantitate mai mare de cuminţenie în exploatarea textului lui Genet. Regizorul a apăsat aici mai mult pe pedala clasicizării neostentative a limbajului. De aceea, se instalează încă de la început o lentoare studiată, suspectă, uşor maladivă, sugerată prin pauze şi acorduri muzicale discrete, arhaizante în ansamblu. Eforturile Onei Liciu-Gogu în Claire şi ale Nicoletei Niculescu în Solange repun personajele pe linia de start, eşalonând firesc emoţiile şi crizele confuze care stau la baza actelor viitoare. Competiţia evoluează spre dezvăluirea pasiunilor şi violenţelor în cadenţe limitative până la intrarea în scenă a Doamnei. Izabela Badovics în Doamna reuşeşte să sublinieze latura grotesc-comică a personajului, ieşind din stereotipia rolurilor interpretate până acum. La fel se întâmplă şi cu actorii din prima variantă. Regizorul scoate din ei ceea ce nici ei nu ştiau că posedă. Le conferă o aură, o măreţie demne de invidiat sub lumina reflectoarelor. E ridicarea la putere care dă farmec şi strălucire artei actoriceşti.
Vioara Bara a înţeles direcţia provocărilor şi a încadrat elementele de decor în geometria oglinzilor gigantice. Simplităţii austere din prima variantă îi corespunde în a doua ornamentaţii în stil rococo, precum statueta cu amoraşi amplasată central. Un ingenios şi sofisticat croi au costumele, întreţinând prin ele însele, adiacent, conflictul afirmării necondiţionate în faţa oglinzii suverane, implacabile.
Cele două variante ale Cameristelor lui Horaţiu Ioan Apan sunt o dovadă vivantă, grăitoare că la Petroşani se mişcă ceva. Sub directoratul Nicoletei Bolcă teatrul de aici are proiecte ambiţioase, cum ar fi o micro-stagiune în toamnă. Le aşteptăm cu interes.
